Ganduri de ianuarie

Fondul muzical care a dus la acest text:  Enjoy | Chill Out Mix

Ți s-a întâmplat vreodată să simți că faci parte dintr-un "continuum", o zonă unde există "sufletul", dacă putem să-l numim așa, iar existența ta pe Pământ să fie doar o perioadă? Suntem aici pentru a învăța, pentru a afla, pentru a experimenta cât mai multe, apoi ne întoarcem în "continuum".

Am plecat din Vaslui, acum 20 de ani, cumva forțat. Nu am plecat când am vrut eu, când am simțit că trebuie să plec, ci am plecat cumva constrâns de evenimente. Am rămas cu o "idee" cu un fel de părere de rău despre Vaslui, că am plecat prea devreme. Acum sunt în Vaslui, dar nu mai e timpul care trebuie. Ecuația spațiu-timp s-a pierdut, și cel mai grav e că nu o mai pot reface, din cauza variabilei timp.

"Continuum"... am o senzație de singurătate pe Pământ, pentru că... parcă nu am plecat din continuum când a trebuit, când am vrut eu. Sau/și nu am ajuns în mediul meu, dacă vrei. 

Poate de asta îmi plac copiii atât de mult, pentru că sunt mai aproape de "origine", de "punctul de plecare", pe care eu l-am părăsit... prea devreme?

Știu că este o iluzie, dar în relația mea cu Alina (în toate tentativele mele de relații, de fapt) am încercat cumva să creez o stare de "continuum".

Am fost întrebat într-o zi ce caut, ce îmi doresc de la viață, de la o relație. 

Fiind un om care nu are nevoie de multe chestii, îmi doresc un fel de "partener" (cu ghilimele, pentru că acest cuvânt spune prea puțin) care să mă apropie de această origine a lucrurilor.

În momentul în care nu îți dorești lucruri materiale, iar alergatul după posesiuni și alte chestii ți se pare o dovadă de superficialitate, e mai greu să găsești pe cineva care să te facă fericit. Pentru că e greu să atingi un grad de fericire atunci când nu o poți cumpăra.

I-am spus într-o zi Alinei că aș putea sta cu ea într-un sat uitat de lume, pentru că nu orașul sau bunurile sunt ceea ce mă motivează în viață. Am pe PC o librărie de 10.000 de cărți, am sute (poate peste o mie) de filme pe harduri, am mii de ore de muzică (poate zece mii)... mă pot retrage oriunde și pot trăi cu aceste lucruri.

"A căuta un sens în viață", "a înțelege ce e cu tine pe Pământ"... trăiam cu senzația că aș fi înțeles mult mai mult și mai bine, împreună cu ea. De fapt, când îți place de cineva, secunda aia care face ca un om să devină din neinteresant în interesant, cred că asta e: un fel de semn din "continuum" că omul acela e din "familia ta". Familia ta de dincolo. Dacă frații s-au nimerit să fie cu tine aici, când ALEGI pe cineva, e mai mult. Pentru că TU alegi, cu creierul tău.

De asta îmi vine și greu să renunț la gândul "Alina"... care nu e despre ea ca persoană, ci despre ea... ce am văzut în secunda când am decis că "îmi place de ea".

Iar dacă nu ea e "partenerul meu din continuum", cine e? Mai am timp să-l găsesc, "să ne găsim", în timpul pe care îl mai avem rămas pe Pământ? În majoritatea dimineților mă trezesc cu această frică/deznădejde, că nu mai e timp, că nu știu cum să fac, și că nu ține de mine să se întâmple asta. Pentru că nu am cum să "testez" miliarde de oameni dacă sunt "perechea" mea.

Când văd cupluri fericite le invidiez, îmi doresc să fiu ca ele. Apoi aud despre unele că au divorțat, că nu se înțeleg... îmi dau seama că sunt niște "rătăciți", că sunt la fel ca mine de rătăciți, care sunt singur. Faptul că au mai mult, că posedă mai multe chestii materiale e ceva insgnificant.

Am văzut doi boschetari în tramvai, un el și o ea, se țineau în brațe, iar în capul meu era: "poate s-au găsit". S-ar putea să fi atins ceva ce eu nu voi atinge în viața asta: să găsesc perechea din Continuum.

Faptul că aș putea găsi o "pereche din Continuum" nu e finalul, e abia începutul. Acum sunt rătăcit, de fapt. A începe să trăiești, să descoperi ce e cu tine aici pe Pământ cred că nu se poate face fără o pereche. Ai putea încerca singur, dar e ca un drum în noapte, pe ceață. Nu știu de ce simt/cred asta. E prea puțin un creier, nu cred că putem compila chestii cu un singur creier. E ca o existență unidimensională într-un univers 3D. Înțelegi prea puțin, "unidimensional". Avem doi ochi pentru a putea gerea profunzime. Oamenii care pierd un ochi nu pot înțelege prea bine distanțe, creierul nu le poate aproxima corect. Pentru a înțelege ce e cu mine aici, e nevoie de perechea mea.

Iar pentru a înțelege, e nevoie de timp.

Mi s-a spus de foarte multe ori că "prea am făcut eu totul în relație". Pentru că eu pot. Am făcut lucrurile materiale, că le pot face mai repede, pentru că REALUL e altul. Nu rufe spălate, sau datul cu var. Astea sunt aproape prostii. Noi avem alt scop aici pe Pământ. Iar dacă pierdem timpul cu prostii, murim înainte de a înțelege ceva. Ceva, orice, cât de puțin.

Când relația mea a devenit una superficială, a fost o ruptură foarte gravă, mult mai gravă decât ar putea crede/vedea unii. Pentru că a fost o ruptură percepută de mine ca o ruptură din Continuum.

De ce nu cauți pe altcineva? Nu e așa simplu. Nu e simplu să găsești o "pereche", dacă tu cauți o legătură cu "lumea abisului" dacă vrei.

Dar măcar nu ești singur... În momentul în care tu vrei să înțelegi ce e cu tine pe Pământ, a fi singur sau a fi cu cineva care nu e perechea ta reală, e același lucru. Iar să simt pe cineva, să fiu cu cineva despre care nu crred că e perechea mea reală, ar fi în afara sistemului meu de valori.

Alina mi-a făcut o criză de gelozie când am spus că mă duc să o văd pe Ramona, pe care nu o văzusem de 5-10 ani, o fată despre care credeam, cu 15 ani în urmă, că e perechea mea din Continuum.

Dar când mi-am dat seama că nu e, subiectul a fost închis, chiar dacă pot spune că am iubit-o pe această fată.

Bineînțeles, la fel se va întâmpla, poate, și cu "Alina" (ca subiect), doar că momentan sunt rătăcit, și nu am întâlnit "perechea mea din Continuum". 

De fapt, angoasele, regretul, tristețea mea e că am pierdut atâția ani și nu am... practic nu am început să trăiesc, pentru că am fost captiv în lumea unidimensională a creierului meu. Avem nevoie de două creiere (care să funcționeze în tandem) pentru a înțelege ceva mai mult din cât putem înțelege singuri.

Văd extrem de multă lume ghidată după chestii materiale, pe care nu le vor lua cu ei când vor muri... când se vor întoarce în Continuum. 

"Dar măcar trăiesc fericiți, fără nevoi"... Posibil. Sunt privilegiat să am nevoi puține, să mă mulțumesc cu puțin, și să am timp pentru gânduri REALE, pentru căutare și călătorie REALĂ în lumea asta. 

Mai am vreo 40-50 de ani de trăit (dacă presupun că nu fac vreun cancer sau nu da vreun autobuz peste mine)... îmi ajung? Măcar să zgârii suprafața "abisului", a existenței mele aici.

Trăiesc într-o așteptare. Nu știu cum să ies din așteptarea asta. Dacă aș ști ce să fac, aș face, aș începe să fac, aș începe să merg pe acel drum. Dar nu știu ce să fac, cum să fac, și trăiesc cu ideea că nu pot face ceva, pentru că ceea ce trebuie să se întâmple nu ține numai de mine. Bineînțeles că nu ține numai de mine, pentru că, după cum scriam mai sus, e nevoie de un tandem, de doi oameni care să meargă pe un drum care îi va face să se întâlnească. 

Dar care o fi drumul pe care ar trebui să merg?

"Bucură-te de viață!" Nu pot. Nu pot singur, ceva nu e complet în ecuația asta. "Singur" exclude o variabilă din ecuație, deci rezultatul va fi o eroare.

Acestea sunt tristețile și fricile mele zilnice: că nu voi înțelege nimic din viața asta. Ce fac zilnic, cât (nu) fac, e un fel de pregătire pentru a trăi. Acum nu trăiesc, acum aștept. Ce? Nu știu. Dacă aș ști, aș face cumva să se întâmple, aș merge în direcția respectivă.

Muzica poate fi continuata cu Time to Escape