Asrat moderna e un rahat

Se pare ca sunt multi care gandesc ca mine, ca "arta" din ziua de azi e un rahat. Orice prostie inramata (sau nu) poate fi vanduta catre papagali sub titlul de "arta".

Multe comentarii la clip sunt de tipul: 

* It's definitely a lot more thoughtful than most of the art she showed that were actually worth millions.

* This 'fake art gallery' looks more real than the 'real one'.

* When the fake art gallery looks better than "real" art galleries

* normal people: create beautiful art and sell it for 5 bucks; every artist ever: paints a circle with blue paint and sell it for 5 million

* Plot twist: that's how every art gallery is being arranged.

* Now I’m starting to think art is about convincing people.

Am lasat si eu comentariu:

* This show the void in the art industry. Any idiot can "create art" nowadays, if he is brand it like "art", print few fliers and put it in an abandoned warehouse. :(

Pana si ideea asta de "art industry" e o problema. "art" si "industry" ar trebui sa fie doua cuvinte care sa nu poata fi alaturate intr-o propozitie, nu?

---------

Oare ce m-a apucat in ultimul timp, de o tot ard ba cu muzica clasica, ba cu pictura... ce se intampla? :)

CAUT INSPIRATIE, de fapt. Caut "ceva", o "ceva" care sa ma inspire cumva. Ceva care sa ma minuneze, ceva care sa-mi dea aceleasi reactii ca atunci cand eram copil si aflam ceva nou. Bucuria aia teribila ca ai invatat ceva nou, ca "ai cu ce sa te lauzi la prieteni". :) Senzatia aia faina cand ramaneai cu gura cascata, cand nu-ti imaginai ca se poate x sau y... 

Caut inspiratie si dau peste... peste ce?

Meșterul de oglinzi

de Emil Gârleanu 

A fost odată, într-o țară foarte depărtată, un meșter de oglinzi. Dar un meșter foarte iscusit, care prinsese taina luminei, se vede, până într-atâta oglinzile lui erau de curate și de adânci, de să s-arate în ele, până la cel mai mic amănunt, zări întregi. Cea mai ușoară încretitură a chipului ți-o arătau oglinzile lui, și ceea ce-n oglinzile celorlalți meșteri nici nu zăreai, într-ale lui se deslușea cu o rară limpezime.

Lume de pe lume alerga la meșterul acesta să-i cumpere oglinzile. De peste nouă mări și nouă țări soseau la dânsul, căci nicăiri aiurea așa marfă nu mai găseau.

Și iată că într-o bună zi, un crainic îi aduce știrea că-n curând avea să-i calce pragul împărăteasa lui Minciună- împărat — cel mai bogat om de pe lume — ca să-i cumpere o oglindă.

Și s-a pregătit meșterul să primească pe luminata cumpărătoare, și cuptoarele nu mai prididiră luna aceea să topească și să închege apoi cel mai curat și mai luminos cleștar de oglindă.

Și a sosit împărăteasa, cu mare alai, cu sulițari și săgetători călări, împrejurul caratei. Iar când a dat să se coboare măria-sa din carată, s-a spăimântat meșterul de sluțenia ei.

Avea, mă rog, împărăteasa un cap rotund cât un dovleac, o față fălcoasă, ca de cal, și un trup scurt și gros cât o buturugă.

S-a închinat meșterul până la pământ, iar când a trecut împărăteasa înaintea lui, s-a bătut, bietul, peste gură ca după ucigă-l-toaca.

Și-a început să-i arate, meșterul, împărătesei, fel și fel de oglinzi. S-a privit împărăteasa în ele, numai câte o clipă numai, căci le și dădea la o parte, necăjită cât de rău o arătau oglinzile meșterului acestuia. Și, la urma urmei, când și-aruncă privirea în cea din urmă, batjocori pe meșter că o făcuse să alerge, poște întregi, pentru o marfă tot așa de proastă ca și a celorlalți vânzători.

Ba nu se mulțumi cu batjocora, și-nciudată îi spuse că dacă până într-o lună nu-i face o oglindă care s-o arate cum trebuie, unde-i stă picioarele, îi va sta capul; iar de i-o va face cum trebuie, îl va scălda în aur. Și-a plecat împărăteasa.

Iar bietul meșter a rămas de tot mâhnit. Știa el bine că oglinzi ca ale lui nu găseai să fi mers lumea întreagă. Mai limpezi mai curate, cum le-ar fi făcut? Atunci de ce nu i-au plăcut împărătesei? Și s-a zbuciumat, bietul meșter, trei zile și trei nopți; și a patra zi, iată că sosește, pe neașteptate, tatăl meșterului, un bătrân de peste șaptezeci de ani, un bătrân care văzuse și auzise multe. Și văzându-și fiul atât de amărât, l-a întrebat bătrânul: că ce are? Și fiu-său îi povesti toate de-a fir-a-părul. Iar bătrânul înțelept zâmbi și-i spuse: „Păi cum vrei tu, măi băiete, să-i placă împărătesei oglinzile tale, când ele o arată mai bine decât toate celelalte, cum e? Iscodește, de poți, o oglindă care s-o înfățișeze altfel decât e dânsa aievea, și atunci o să vezi cum o să-i placă!”

A gândit meșterul și-a văzut că bătrânul lui tată avea dreptate. Și cum era stăpân pe taina meșteșugului lui, a ars din nou cuptoarele, a chibzuit, a îmbinat și a răsfrânt razele în fel și chipuri, până a statornicit, în sfârșit, focarele unei oglinzi, așa cum vroise dânsul.

Iar când a venit, peste o lună, împărăteasa, cum se legase prin cuvânt că va face, meșterul s-a închinat și i-a dat oglinda. S-a privit împărăteasa și nu-i venea să mai lepede oglinda din mână, așa de răsărită, de subțiată și de mlădioasă o arăta cleștarul. Și a poruncit să i se plătească meșterului aurul din două hărăbăli pline, că să fi trăit meșterul zece veacuri de om, nici pe sfert din bogăția ceea n-ar fi putut agonisi cu meșteșugul lui.

Iar după ce a plecat împărăteasa, cu sulițarii și săgetătorii călări, împrejurul caratei și cu cei zece slujitori cari purtau oglinda pe perne de puf, să nu cumva s-o sfarme, s-a uitat meșterul mai întâi la comoara pe care era acuma stăpân, apoi la clădăria de oglinzi minunate ce făcuse și zise: „Dacă numai pentru o singură oglindă mincinoasă am căpătat atâta aur, cât nu mi l-ati fi adus voi de v-aș fi vândut cu zecile de mii, la ce folos m-aș munci de acum înainte să vă fac cât mai limpezi și mai poleite? Hai, duceți-vă la naiba!” Și dându-le un picior, căzură oglinzile minunate și să sfărâmară în mii și mii de așchii.