"Insigna de pilot" de Oviziu Zotta

 O povestire dintr-o carte pentru copii, care nu e deloc o povestire numai pentru copii.

"Insigna de pilot" de Oviziu Zotta ar trebui introdusă la capitolul "lecturi obligatorii" în gimnaziu.
Nu este o carte numai pentru copii, cunosc mulți adulți care ar trebui să citească această carte la secțiunea "lecturi obligatorii", apoi să gândească la texte mai mult decât "lecturi pentru copii".

"Insigna de pilot" este o carte "motivațională", "aspirațională", "lecții de viață"... și multe alte expresii care, azi, sunt golite de conținut.
Dacă azi sunt cine sunt, bun sau rău, sunt pentru că am avut în bibliotecă, am citit și "Insigna de pilot".
Dacă universul meu zilnic ar fi plin cu oameni ale căror caractere ar fi "copiate" din această carte, aș fi mai fericit decât azi.

Aș putea vorbi ore despre acest text, și ce spune el, de fapt. Iar cartea are vreo 40 de povestiri. Un an școlar, la fiecare oră săptămânală de dirigenție aș discuta cu elevii fiecare text de aici, și ce să înțelegem din el.

----

ASALTUL

- Nu-i adevărat, îi spuse Remus lui Grigoraș, că sunt un băiat bun Cred că nici nu există vreun tip „bun“ sută la sută. Fiecare o scrântește în vreun fel. Ți-am povestit cum am început eu să fac scrimă? Fusese la televizor o transmisie, mi-a plăcut, și-a doua zi m-am dus glonț la club, fără să mă interesez dinainte, fără să cunosc pe nimeni. M-am așezat pe o bancă, m-am descălțat și mi-am pus pantofii de baschet, niște adidași portocalii cu bleu, miroseau a cauciuc nou și a pânză curată, îi cumpărasem special pentru marele eveniment. Restul echipamentului, mult mai puțin arătos, a ieșit singur la iveală după ce m-am dezbrăcat: maioul alb și chiloții negri, care ni se cer la orele de sport. Am căutat un cârlig liber în cuierul de scândură nevopsită. Dulapurile închise cu lacăt erau probabil pentru echipamentul avansaților, adică pantaloni, pieptare, căști și mănuși. Din încăperea alăturată, unde era armurăria, se auzea zgomotul ciocanului.

Antrenorul Mircioiu nu fusese încântat de apariția mea.

- Câți ani ai? 15? Ești bătrân pentru un începător. Am aici băieți de vârsta ta care sunt în lotul național. De ce n-ai venit mai devreme?
Nu dădusem un răspuns precis, dar aveam o înfățișare prea serioasă ca să continue așa.

- În fine, mi-a spus, du-te și echipează-te, sper că ai ceva în sacul ăla.

Vestiarul, cu pereții jupuiți și chiuveta care picura, cu cimentul umed sub grătarele de lemn, cu băncile vechi, tocite, mi se părea magnific. Când antrenorul te trimite la vestiar, ești cincizeci la sută acceptat, cel puțin asta era impresia mea. M-am uitat la hainele din cuier încereând să ghicesc, după aspect, ce fel de oameni le purtau. „Geacă “din piele roșie, cu ecusoane de toate culorile, părea a unui tip care știe să se descurce. Cojocul încăpător, castaniu, larg în umeri de cel puțin șaizeci de cențimetri, îmi vorbea despre un colos căruia îi era bine să-i cunosc la timp ideile, ca să știu dacă trebuie să mă feresc. Am studiat un palton mic și ros, punându-mi toată încrederea în purtătorul lui, un băiat probabil modeșt și liniștit.
M-am spălat îndelung pe față cu apă rece, ca să mă înviorez. Uneori se întâmplă să-mi vină atâtea gânduri, încât deodată încep să simt că nu mai sunt eu și mă privesc cu ochi străini, din afara mea. Parcă mi se umple capul cu vată, atât sunt de confuz.

Sala nu era cine știe ce, adică nu prezenta minunile pe care ți le imginezi când spui „sală de arme". Patru planșe de linoleum ros, spaliere cioase de câte mâini se încleștaseră de ele, un „cal" și o „capră" peticite, o saltea. Câțiva băieți împungeau manechinele, o fată își studia mișcările la oglindă.

Mircioiu lucra cu un tip înalt și subțire, trei perechi ocupau celelalte planșe. La fiecare asalt se auzeau strigăte răgușite. Câțiva, de vreo 10-12 ani, se dădeau foarte preocupați peste cap pe saltea sau stăteau spânzurați de spaliere. M-am uitat așa vreo cinci minute, până când Mircioiu mi-a spus:

- Ce aștepți? Fă vreo trei ture de stadion. Pușculiță, du-te cu el, explică-i ce are de făcut.

Un băiat care tocmai săltase la calul cu mânere ateriză imediat, venind spre mine: mic, firav, surâzător.

- Haidem! Îmi spuse.

Și mă trase de mină, repetând:

- Hai!

Probabil observase că stăteam pe gânduri dacă e convenabil să accept dăscăleala unui pitic de 13 ani. Dar intrasem în horă, trebuia să joc. Am ieșit. Ca și cum mi-ar fi ghicit gândurile, Pușculiță mi-a zis:

- O secundă dacă mai întârziai, te trimitea acasă. Lui Mircioiu îi e dezagreabil să vadă că nu faci imediat ceea ce îți ordonă.

„Dezagreabil"! Avea vocabular puștiul. M-am repezit pe pistă și de la început i-am luat-o cu vreo zece metri înainte. După primul tur, am început să mă sufoc. Pușculiță, foarte proaspăt, m-a ajuns din urmă:

- Nu trebuie să te grăbești. E doar o încălzire. Reglează-ți respirația. Nu mări fuleul. Apropie genunchii. De ce alergi ca un rățoi?
- Cine e rățoi? Poate te-ating...
- Coatele mai sus! Inspiră pe nas în patru timpi: un-doi, trei-patru. Expiră lung pe gură tot în patru timpi. Și: un-doi, trei-patru!
- Am impresia că ai ascultat de prea multe ori lecția de gimnastică de la radio.
Dar pe măsură ce eu oboseam, Pușculiță era din ce în ce mai vioi. Mi-am dat seama că el ar fi putut s-o țină așa mult și bine, pe când eu abia mă mai târam. Brusc, am început însă să mă simt ușor, senzația de sufocare dispăruse, alergam cu plăcere. M-am uitat cu coada ochiului la Pușculiță. Când ne-am întors în sală, eram foarte vioi și abia așteptam să pun mâna pe sabie, dar Mircioiu ne-a cerut să facem „mersul piticului". Pușculiță mi-a arătat îndatoritor despre ce era vorba. O chestie în aparență simplă, dar infernal de obositoare: să mergi pe vine. Eu ca un broscoi mai mare, el ca un broscoi mai mic. După cinci minute nu-mi mai simțeam picioarele. M-am prăbușit, terminat, într-un colț.

- Ai să te înveți și cu asta! Mi-a spus Pușculiță, continuând conștiincios să umble pe vine. Este un exercițiu esențial pentru întărirea mușchilor picioarelor.

„Esențial!" Esențial era că, în loc să trec imediat la lucru cu spadă, făceam tot felul de figuri ridicole și pe deasupra eram dirijat de un copil. Mă uitam la el cu câtă seriozitate își înghițea porția de „mersul piticului".
Nu mi-a fost greu să înțeleg că aveam să lucrez mult și bine cu Pușculiță. Numai el era, ca și mine, începător.

- O să treacă destulă vreme până ai să intri pe planșe, cu Mircioiu.

- Și în timpul ăsta nu punem deloc mâna pe spadă? am bombănit eu

- Ba da. Poate chiar mâine.

- De ce ți se spune Pușculiță?

- Anul trecut am făcut o excursie. Banii i-am strâns eu. De atunci mi-a rămas porecla de Pușculiță.
- Păi ce căutai tu anul trecut aici? Spuneai că ești nou.
- Între timp m-am îmbolnăvit. Am lipsit multă vreme. Acum trebuie s-o iau de la început.
Am înțeles de unde știa el atâtea lucruri. Era un fel de debutant veteran. După antrenament, mi-a făcut rost de un trening.
- Nu e bine să ți se răcească mușchii brusc. Data viitoare să-ți aduci lucruri de schimb și un prosop.
Mă dăscălea într-una. I-aș ți repezit cu mare plăcere un șut undeva, însă trebuia să tac și să înghit, fiindcă Pușculiță reprezenta, deocamdată, unicul punct fix de care mă sprijineam în sala de scrimă și singurul om cu care puteam vorbi. Ceilalți, avansați și oameni de performanță, alcătuiau vreo patru grupulețe, cu glumele și treburile lor, nu-mi acordau nici măcar o privire. În legătură cu cojocul, nu greșisem: aparținea, într-adevăr, unui oarecare Grosaru, o namilă care, aveam pe urmă să aflu, făcea, și judo. „Geaca” roșie eu ecusoane, tip pilot de formula unu, îmbrăca sacrul trup al lui Stelu Pomete, un deșirat cu fața plină de bubulițe. Eu și cu un singur coș pe obraz mă simțeam nefericit, dar lui ce-i păsa de bubulițe, când era în lotul național de juniori? Toți îl întrebau ba una, ba alta, îl luau cu binișorul, iar Pomete se răsfăța ca un pisoi când simte că-i dai lăptic. Cel mai atent cu el era Grosaru, parcă i-ar fi fost un fel de gâdilitor cu simbrie. Niciodată nu mi-au plăcut oamenii care găsesc plăcere în a-i măguli pe cei care au oricum parte de destule laude.
La lecția următoare, Mircioiu, deși pe mine mă interesa spadă, mi-a dat o floretă cu garda scofâlcită.,. Deocamdată e bun și un băț!“ mi-a spus el, apoi mi-a arătat ce trebuie să fac și m-a lăsat cu Pușculiță, la manechine. Înainte de asta, bineînțeles, făcusem tururile de stadion, „mersul piticului” și exerciții pentru însușirea poziției corecte - dreptul înainte, cu genunchiul îndoit și laba în poziție perpendiculară față de cea a piciorului sting. Treaba asta o studiam în fața oglinzii. Mai erau și alții, inclu-siv fete, care făceau același lucru. Întâi m-am temut că au să râdă de picioai’ele mele lungi și ațoase și de labele mele numărul “ - dar nu râdea nimeni. Fiecare își vedea de propriul exercițiu.
Pe urmă m-am năpustit la manechin. Era prima oară când aveam arma în mână.
- Nu așa! mi-a tăiat elanul Pușculiță. Încearcă și cu mișcări separate. Întâi întinzi arma... așa, și pe urmă fandezi. Acum leagă pozițiile
Am vrut să-i spun că scrima e sportul exploziei, al iuțelii, dar ca de obicei mi-a ghicit gândurile.
- Rapiditatea vino încet, nu știai?
Se pricepea omul și la paradoxuri. Dar m-am uitat cu înțelegere la el; era stângaci și la propriu și la figurat. Lucra mai slab decât mine. E drept, pasul și fandarea erau corecte, în schimb mina îi mergea anevoie. Asta m-a făcut să-i mai trec cu vedere cicăleala. Am observat că de multe ori e mai bine să-l lași pe fiecare cu ideea lui fixă. Nu obții nimic daeă-l contrazici. Avea Pușculiță plăcerea să mă dăscălească, treaba lui. Între timp, uitându-mă în jur, învățasem ceva important: toți gălăgioșii de la vestiar munceau zdravăn. Pomete nu se jena să studieze zeci de minute una și aceeași mișcare. Am reținut acest lucru și l-am aplicat Era util, mai ales că Mircioiu nu-mi acorda mare atenție. La începutul programului ne spunea, mie și lui Pușculiță, ce aveam de făcut și ne lăsa în paza propriei noastre conștiințe.
Se apropiau campionatele republicane pe echipe și el lucra intens cu cei care veneau la sală zilnic, iar Pomete venea uneori și de două ori pe zi. Mi-am dat seama că o fi el cum o fi, dar că nu e muncitor nimeni nu putea zice. Mi-am vârât bine chestia asta în cap și am cârtit împotriva lui Mircioiu - adică de ce se ocupă el numai de vedete, iar pe mine mă lasă în seama unui copil? În realitate eram însă mulțumit și cu atât. Bine că puteam respira aerul sălii de scrimă și, în general, al stadionului. De trei ori pe săptămână, între 5 și 7 după-amiaza, mă simțeam alt om. Pe pistă alergam în rând cu atleții adevărați. În sala din dreapta noastră lucrau boxerii; în cea din stingă se făcea judo. La etaj, erau halterofilii și luptătorii. Nimeni nu se sinchisea de ceilalți, vreau să spun, ce-mi plăcea mie în mod special era că puteai să faci orice: să alergi, să faci „bicicleta pe spate “, să țopăi într-un picior și chiar să urli. Totul era socotit antrenament și respectat cu sfințenie.
Odată, la plecare, Pușculiță m-a întrebat dacă sunt grăbit. I-am spus că nu sunt mai grăbit decât altă dată.
- Atunci n-ai vrea să mergi nițel cu mine? Sunt acolo doi băieți care caută gâlceavă. Vino cu mine măcar până la colț.
Rugămintea lui Pușculiță era măgulitoare. În fine, își arătase slăbiciunile de copil. Am fost de acord să-l duc până acasă. Am întâlnit un grup de șmecheri, dar spre norocul meu ne-au lăsat în pace. „Te-au văzut pe tine!“ mi-a spus Pușculiță, și m-am simțit foarte mândru.
- Dacă tot ai venit până aici, intră puțin, m-a invitat el.
- Ce-o să zică maică-ta?
- Au mai fost și alții.
Pușculiță stă într-o căsuță bătrânească, în apropierea lacului. Are curte, pomi, flori, straturi de zarzavat, câine și găini.
La început am fost cam stingherit văzând câtă lume forfotea acolo: și bunicii lui Pușculiță, și o mătușă cu soțul și copiii ei, și o verișoară studentă. Erau cu toții într-o activitate intensă: tăiau lemne, spălau rufe, tocau vinete. Aerul mirosea a crini, a plăcintă cu brânză, a săpun, a ciorbă de roșii. Tatăl lui Pușculiță, cățărat pe acoperiș, punea țigle noi, și-a strigât cam acru lui fiu-su:
- La ora asta se vine? Parcă fusese vorba că mă ajuți.
- Păi dacă am fost la antrenament!
- Te-nvârți pe-acolo fără nici un rost. Când o să pricepi asta?
Pușculiță a oftat și m-a tras repede în camera lui. Maică-sa ne-a adus
Dulceață și, pentru mine, o cafea. Nu beau cafea! Nu înțeleg ce găsesc oamenii în zeama asta neagră și amară, după cum nu-i înțeleg nici pe fumători. A stat nițel cu noi, foarte amabilă și, înainte de a pleca, mi-a spus, stânjenită:
- Mata ești mai mărișor și, după câte știu, băiat cu judecată. Nu-ți mai amintești de mine, dar eu te cunosc, am fost colegă cu mama dumitale. Oare crezi că băiatul meu mai are vreo șansă?
N-am înțeles la ce se referea. Să fi făcut Pușculiță vreo „strâmbă"? Dar ceea ce mi-a atras și mai mult atenția au fost spadă, masca, două cupe, trei medalii și vreo cinci diplome rânduite frumos pe unul din pereți. Erau acolo și câteva tăieturi din ziare lipite pe carton și înrămate sub sticlă. Pușcuiiță al meu fusese, cu un an în urmă, vicecampion național la spadă, categoria juniori mici! Nu-mi venea să cred, eram atât de mirat încât am băut cafeaua din trei înghițituri.
- Când m-ai întrebat de ce mi se spune Pușculiță, ți-am povestit despre o excursie, zise el. Am făcut ca prostul „buf“ într-o râpă și mi-am fracturat brațul drept în trei locuri. M-au ținut o grămadă în ghips. Am și niște cuie de aur prin oase; reprezint o valoare! În general, acum totul e în regulă, pot să scriu, să ridic ceva, să mănânc, uită-te, ai zice că e o mână normală, și chiar este, dar nu și pentru scrimă.
- De-asta lucrezi tu cu mâna stângă!
- Da. Am luat-o de la început. E foarte greu.
- Și ce speri?
Pușculiță ridică din umeri:
- Ce pot spera? Să trag cu stânga cum trăgeam cu dreapta.
- Mircioiu de ce nu se ocupă mai mult cu tine?
- Nu crede că reușesc.
- Cum e când ești campion?
- N-am fost niciodată campion.
- Mă rog, ai fost ceva pe aproape. Locul doi.
Pușculiță s-a uitat la peretele lui cu trofee:
- La început, nu-ți dai seama. E altfel de cum se scrie prin reviste. Te gândești cât de puțin le-a lipsit altora ca să fie în locul tău. Aproape că ți-a rușine. Nu, nu ăsta-i cuvântul. E un fel de mirare: știi că sunt încă zece la fel de buni, dar ție ți-a ieșit un asalt în plus. Asta e faza întâi. A doua e când te dumirești că totuși ești cineva. După câteva săptămâni te uiți la diplomă și la cupă și te întrebi: „Eu le-am luat? Sunt ale mele? “Și-ți pare rău că momentul nu se repetă mai des, și tragi tare la antrenament, și te uiți urât la cei care ar putea să devină mai buni decât tine.
- Ce zici, Pușculiță, dar sincer: mă vezi pe mine ajungând, hai, nu chiar campion, dar măcar titular în echipa clubului?
Chipul cumsecade al lui Pușculiță s-a încins de o mânie bruscă:
- Habar n-am ce-o să fie cu tine, dar eu, dacă îmi „fac “mâna stângă, ies în mod sigur campion.
- Și de ce o spui cu atâta furie?
- Mă gândeam la viață.
- Te gândeai la viață!? Filosof să te faci. Și cum e viața, Pușculiță, cum e viața?
- E cam așa că, exact când ți-e lumea mai dragă, te pomenești ori cu o fractură, ori cu unul mai bun decât tine. Singura soluție e să obții maximum de succes, cât ești în formă, ca să nu-ți pară rău mai pe urmă.
I se albiseră buzele de încrâncenare. Am simțit că îi vine să plângă.
Din ziua aceea, am început să ne împărțim distracțiile. Pușculiță se amuza învățându-mă tot felul de trucuri, cum ar fi atragerea adversarului în atac, anume ca să poți puncta prin paradă-ripostă, apoi mă înveseleam eu și bombănea el, fiindcă începea „concertul pentru mâna stângă “. De mâna dreaptă i-am zis să uite complet, nici să-și sufle nasul cu ea nu-i mai dădeam voie. Totul cu stânga: scris, ping-pong, traforaj. Mi-am adus aminte și de un joc vechi: trântești claie peste grămadă vreo sută de bețișoare subțiri și lungi cât patru chibrituri cap la cap, și pe urmă iei unul câte unul, având grijă să nu le clintești pe celelalte. Fiecare greșeală, un punct penalizare. Dacă punctele astea i-ar fi fost notate pe obraji cu pixul, atunci Pușculiță, cel puțin în prima săptămână, ar fi arătat ca o bibilică. La școală a avut necazuri cu noua lui caligrafie, în schimb s-a trezit lăudat pentru desene; le făcea mult mai artistic decât înainte având - după părerea profesoarei, care nu observase că recent afirmatul talent ține creionul în mâna stângă - „o linie esențializată, spontană și plină de poezie". După mine, erau niște biete contururi neclare, dar așa sunt profesorii tineri, se entuziasmează repede și foarte bine fac.
Am găsit multe alte exerciții pentru stânga lui Pușculiță, de exemplu să bată cuișoare într-o scândură de stejar, să arunce sulița într-o țintă plasată întâi la cinci, apoi la zece, apoi la douăzeci de metri. Pe deasupra, micșoram mereu ținta, iar pe urmă i-am făcut una mișcătoare. L-am pus să și brodeze! Cine crede că e ușor să faci lucrurile astea cu altă mână decât cea cu care ai fost obișnuit n-are decât să încerce. Garantez că se lasă păgubaș după cel mult cinci minute. Pușculiță însă nici o clipă n-a dat semne de descurajare. Obosit și furios, da, era, și chiar l-am auzit mârâind niște ocări, pe care nu bănuisem că le cunoaște. O săptămână i-a trebuit ca să pună, cu ață roșie, câteva motive populare pe un guler de cățââașă. Cosea, descosea și-o lua de la început, se înțepa, bombănea, dă-n cele din urmă i-a ieșit și era atât de mândru că numai în cămașa asta s-a apucat să umble, nimeni nu știa că podoabă era lucrată de mâna lui. Spuneau, că uite, șmecherul, se ține de modă, și o grămadă de inși au început să, alerge prin magazine după cămăși asemănătoare.
A venit și ziua când Mircioiu, în vesta lui de protecție din piele groasă, ca de șa, m-a invitat pe planșă. Era prima oară când lucra cu mine. Mi-am amintit tot ce învățasem de la Pușculiță. Am încercat să fiu cât mai calm, să execut corect toate mișcările și să atac decis. Mircioiu mi-a făcut vreo nțigidș observații, dar la urmă mi-a spus că ar dori să vin nu trei ci patru zile pe săptămână la antrenament, și dacă pot chiar cinci. Sub mască eram transpirat și de oboseală, dar și de emoție; invitația aceea suna a început de consacrare.
- Ai lucrat foarte frumos cu el, i s-a adresat lui Pușculiță. Bine că am aflat și eu cine o să-mi ia locul când o să ies la pensie, ai talent de antrenor.
Pușculiță a râs, dar în ochi n-avea nici urmă de veselie, dimpotrivă, multă tristețe și cred că și un fel de reproș la adresa mea. Era limpede că din ziua aceea urma să lucrez cu alții, în grupul avansaților. Acum aveam spada mea și echipamentul meu, și de vreo câteva ori am luat spada la mine, deși acest lucru nu e permis. Am scos-o din sală pe furiș, să mă plimb cu ea, s-o vadă lumea ieșind misterioasă și teribilă din sacul de sport.
Câteva luni mai târziu, figuram ca rezervă în echipa clubului. Antrenament, patru zile pe săptămână. Se apropia Cupa de primăvară. Lucram cu cei mai puternici colegi, inclusiv cu Pomete, la care destul de des smulgeam o victorie. Pușculiță rămăsese în colțul începătorilor, agitându-se cu spada în mâna stângă. Îmi spuneam mereu: „Mâine lucrez cu el!", dar acum nu mai aveam timp: numărul orelor și gradul de dificultate al antrenamentelor sporise. Dar după campionate, îmi spuneam, o să lucrez în mod sigur câte o oră pe zi cu Pușculiță, o să-i fac o stingă de aur. Insă după cupa de primăvară a venit campionatul pe echipe, apoi primul concurs internațional. Abia aveam timp să-mi salut prietenul.
Deocamdată apăruse încă unul nou, tot cam de vârsta mea, și tot picat din lună cum fusesem eu, iar Pușculiță, amabil și sârguincios, alerga de zor cu el pe pistă, învățându-l cum să se încălzească...