vineri, 29 decembrie 2023

"Insigna de pilot" de Oviziu Zotta

 O povestire dintr-o carte pentru copii, care nu e deloc o povestire numai pentru copii.

"Insigna de pilot" de Oviziu Zotta ar trebui introdusă la capitolul "lecturi obligatorii" în gimnaziu.
Nu este o carte numai pentru copii, cunosc mulți adulți care ar trebui să citească această carte la secțiunea "lecturi obligatorii", apoi să gândească la texte mai mult decât "lecturi pentru copii".

"Insigna de pilot" este o carte "motivațională", "aspirațională", "lecții de viață"... și multe alte expresii care, azi, sunt golite de conținut.
Dacă azi sunt cine sunt, bun sau rău, sunt pentru că am avut în bibliotecă, am citit și "Insigna de pilot".
Dacă universul meu zilnic ar fi plin cu oameni ale căror caractere ar fi "copiate" din această carte, aș fi mai fericit decât azi.

Aș putea vorbi ore despre acest text, și ce spune el, de fapt. Iar cartea are vreo 40 de povestiri. Un an școlar, la fiecare oră săptămânală de dirigenție aș discuta cu elevii fiecare text de aici, și ce să înțelegem din el.

----

ASALTUL

- Nu-i adevărat, îi spuse Remus lui Grigoraș, că sunt un băiat bun Cred că nici nu există vreun tip „bun“ sută la sută. Fiecare o scrântește în vreun fel. Ți-am povestit cum am început eu să fac scrimă? Fusese la televizor o transmisie, mi-a plăcut, și-a doua zi m-am dus glonț la club, fără să mă interesez dinainte, fără să cunosc pe nimeni. M-am așezat pe o bancă, m-am descălțat și mi-am pus pantofii de baschet, niște adidași portocalii cu bleu, miroseau a cauciuc nou și a pânză curată, îi cumpărasem special pentru marele eveniment. Restul echipamentului, mult mai puțin arătos, a ieșit singur la iveală după ce m-am dezbrăcat: maioul alb și chiloții negri, care ni se cer la orele de sport. Am căutat un cârlig liber în cuierul de scândură nevopsită. Dulapurile închise cu lacăt erau probabil pentru echipamentul avansaților, adică pantaloni, pieptare, căști și mănuși. Din încăperea alăturată, unde era armurăria, se auzea zgomotul ciocanului.

Antrenorul Mircioiu nu fusese încântat de apariția mea.

- Câți ani ai? 15? Ești bătrân pentru un începător. Am aici băieți de vârsta ta care sunt în lotul național. De ce n-ai venit mai devreme?
Nu dădusem un răspuns precis, dar aveam o înfățișare prea serioasă ca să continue așa.

- În fine, mi-a spus, du-te și echipează-te, sper că ai ceva în sacul ăla.

Vestiarul, cu pereții jupuiți și chiuveta care picura, cu cimentul umed sub grătarele de lemn, cu băncile vechi, tocite, mi se părea magnific. Când antrenorul te trimite la vestiar, ești cincizeci la sută acceptat, cel puțin asta era impresia mea. M-am uitat la hainele din cuier încereând să ghicesc, după aspect, ce fel de oameni le purtau. „Geacă “din piele roșie, cu ecusoane de toate culorile, părea a unui tip care știe să se descurce. Cojocul încăpător, castaniu, larg în umeri de cel puțin șaizeci de cențimetri, îmi vorbea despre un colos căruia îi era bine să-i cunosc la timp ideile, ca să știu dacă trebuie să mă feresc. Am studiat un palton mic și ros, punându-mi toată încrederea în purtătorul lui, un băiat probabil modeșt și liniștit.
M-am spălat îndelung pe față cu apă rece, ca să mă înviorez. Uneori se întâmplă să-mi vină atâtea gânduri, încât deodată încep să simt că nu mai sunt eu și mă privesc cu ochi străini, din afara mea. Parcă mi se umple capul cu vată, atât sunt de confuz.

Sala nu era cine știe ce, adică nu prezenta minunile pe care ți le imginezi când spui „sală de arme". Patru planșe de linoleum ros, spaliere cioase de câte mâini se încleștaseră de ele, un „cal" și o „capră" peticite, o saltea. Câțiva băieți împungeau manechinele, o fată își studia mișcările la oglindă.

Mircioiu lucra cu un tip înalt și subțire, trei perechi ocupau celelalte planșe. La fiecare asalt se auzeau strigăte răgușite. Câțiva, de vreo 10-12 ani, se dădeau foarte preocupați peste cap pe saltea sau stăteau spânzurați de spaliere. M-am uitat așa vreo cinci minute, până când Mircioiu mi-a spus:

- Ce aștepți? Fă vreo trei ture de stadion. Pușculiță, du-te cu el, explică-i ce are de făcut.

Un băiat care tocmai săltase la calul cu mânere ateriză imediat, venind spre mine: mic, firav, surâzător.

- Haidem! Îmi spuse.

Și mă trase de mină, repetând:

- Hai!

Probabil observase că stăteam pe gânduri dacă e convenabil să accept dăscăleala unui pitic de 13 ani. Dar intrasem în horă, trebuia să joc. Am ieșit. Ca și cum mi-ar fi ghicit gândurile, Pușculiță mi-a zis:

- O secundă dacă mai întârziai, te trimitea acasă. Lui Mircioiu îi e dezagreabil să vadă că nu faci imediat ceea ce îți ordonă.

„Dezagreabil"! Avea vocabular puștiul. M-am repezit pe pistă și de la început i-am luat-o cu vreo zece metri înainte. După primul tur, am început să mă sufoc. Pușculiță, foarte proaspăt, m-a ajuns din urmă:

- Nu trebuie să te grăbești. E doar o încălzire. Reglează-ți respirația. Nu mări fuleul. Apropie genunchii. De ce alergi ca un rățoi?
- Cine e rățoi? Poate te-ating...
- Coatele mai sus! Inspiră pe nas în patru timpi: un-doi, trei-patru. Expiră lung pe gură tot în patru timpi. Și: un-doi, trei-patru!
- Am impresia că ai ascultat de prea multe ori lecția de gimnastică de la radio.
Dar pe măsură ce eu oboseam, Pușculiță era din ce în ce mai vioi. Mi-am dat seama că el ar fi putut s-o țină așa mult și bine, pe când eu abia mă mai târam. Brusc, am început însă să mă simt ușor, senzația de sufocare dispăruse, alergam cu plăcere. M-am uitat cu coada ochiului la Pușculiță. Când ne-am întors în sală, eram foarte vioi și abia așteptam să pun mâna pe sabie, dar Mircioiu ne-a cerut să facem „mersul piticului". Pușculiță mi-a arătat îndatoritor despre ce era vorba. O chestie în aparență simplă, dar infernal de obositoare: să mergi pe vine. Eu ca un broscoi mai mare, el ca un broscoi mai mic. După cinci minute nu-mi mai simțeam picioarele. M-am prăbușit, terminat, într-un colț.

- Ai să te înveți și cu asta! Mi-a spus Pușculiță, continuând conștiincios să umble pe vine. Este un exercițiu esențial pentru întărirea mușchilor picioarelor.

„Esențial!" Esențial era că, în loc să trec imediat la lucru cu spadă, făceam tot felul de figuri ridicole și pe deasupra eram dirijat de un copil. Mă uitam la el cu câtă seriozitate își înghițea porția de „mersul piticului".
Nu mi-a fost greu să înțeleg că aveam să lucrez mult și bine cu Pușculiță. Numai el era, ca și mine, începător.

- O să treacă destulă vreme până ai să intri pe planșe, cu Mircioiu.

- Și în timpul ăsta nu punem deloc mâna pe spadă? am bombănit eu

- Ba da. Poate chiar mâine.

- De ce ți se spune Pușculiță?

- Anul trecut am făcut o excursie. Banii i-am strâns eu. De atunci mi-a rămas porecla de Pușculiță.
- Păi ce căutai tu anul trecut aici? Spuneai că ești nou.
- Între timp m-am îmbolnăvit. Am lipsit multă vreme. Acum trebuie s-o iau de la început.
Am înțeles de unde știa el atâtea lucruri. Era un fel de debutant veteran. După antrenament, mi-a făcut rost de un trening.
- Nu e bine să ți se răcească mușchii brusc. Data viitoare să-ți aduci lucruri de schimb și un prosop.
Mă dăscălea într-una. I-aș ți repezit cu mare plăcere un șut undeva, însă trebuia să tac și să înghit, fiindcă Pușculiță reprezenta, deocamdată, unicul punct fix de care mă sprijineam în sala de scrimă și singurul om cu care puteam vorbi. Ceilalți, avansați și oameni de performanță, alcătuiau vreo patru grupulețe, cu glumele și treburile lor, nu-mi acordau nici măcar o privire. În legătură cu cojocul, nu greșisem: aparținea, într-adevăr, unui oarecare Grosaru, o namilă care, aveam pe urmă să aflu, făcea, și judo. „Geaca” roșie eu ecusoane, tip pilot de formula unu, îmbrăca sacrul trup al lui Stelu Pomete, un deșirat cu fața plină de bubulițe. Eu și cu un singur coș pe obraz mă simțeam nefericit, dar lui ce-i păsa de bubulițe, când era în lotul național de juniori? Toți îl întrebau ba una, ba alta, îl luau cu binișorul, iar Pomete se răsfăța ca un pisoi când simte că-i dai lăptic. Cel mai atent cu el era Grosaru, parcă i-ar fi fost un fel de gâdilitor cu simbrie. Niciodată nu mi-au plăcut oamenii care găsesc plăcere în a-i măguli pe cei care au oricum parte de destule laude.
La lecția următoare, Mircioiu, deși pe mine mă interesa spadă, mi-a dat o floretă cu garda scofâlcită.,. Deocamdată e bun și un băț!“ mi-a spus el, apoi mi-a arătat ce trebuie să fac și m-a lăsat cu Pușculiță, la manechine. Înainte de asta, bineînțeles, făcusem tururile de stadion, „mersul piticului” și exerciții pentru însușirea poziției corecte - dreptul înainte, cu genunchiul îndoit și laba în poziție perpendiculară față de cea a piciorului sting. Treaba asta o studiam în fața oglinzii. Mai erau și alții, inclu-siv fete, care făceau același lucru. Întâi m-am temut că au să râdă de picioai’ele mele lungi și ațoase și de labele mele numărul “ - dar nu râdea nimeni. Fiecare își vedea de propriul exercițiu.
Pe urmă m-am năpustit la manechin. Era prima oară când aveam arma în mână.
- Nu așa! mi-a tăiat elanul Pușculiță. Încearcă și cu mișcări separate. Întâi întinzi arma... așa, și pe urmă fandezi. Acum leagă pozițiile
Am vrut să-i spun că scrima e sportul exploziei, al iuțelii, dar ca de obicei mi-a ghicit gândurile.
- Rapiditatea vino încet, nu știai?
Se pricepea omul și la paradoxuri. Dar m-am uitat cu înțelegere la el; era stângaci și la propriu și la figurat. Lucra mai slab decât mine. E drept, pasul și fandarea erau corecte, în schimb mina îi mergea anevoie. Asta m-a făcut să-i mai trec cu vedere cicăleala. Am observat că de multe ori e mai bine să-l lași pe fiecare cu ideea lui fixă. Nu obții nimic daeă-l contrazici. Avea Pușculiță plăcerea să mă dăscălească, treaba lui. Între timp, uitându-mă în jur, învățasem ceva important: toți gălăgioșii de la vestiar munceau zdravăn. Pomete nu se jena să studieze zeci de minute una și aceeași mișcare. Am reținut acest lucru și l-am aplicat Era util, mai ales că Mircioiu nu-mi acorda mare atenție. La începutul programului ne spunea, mie și lui Pușculiță, ce aveam de făcut și ne lăsa în paza propriei noastre conștiințe.
Se apropiau campionatele republicane pe echipe și el lucra intens cu cei care veneau la sală zilnic, iar Pomete venea uneori și de două ori pe zi. Mi-am dat seama că o fi el cum o fi, dar că nu e muncitor nimeni nu putea zice. Mi-am vârât bine chestia asta în cap și am cârtit împotriva lui Mircioiu - adică de ce se ocupă el numai de vedete, iar pe mine mă lasă în seama unui copil? În realitate eram însă mulțumit și cu atât. Bine că puteam respira aerul sălii de scrimă și, în general, al stadionului. De trei ori pe săptămână, între 5 și 7 după-amiaza, mă simțeam alt om. Pe pistă alergam în rând cu atleții adevărați. În sala din dreapta noastră lucrau boxerii; în cea din stingă se făcea judo. La etaj, erau halterofilii și luptătorii. Nimeni nu se sinchisea de ceilalți, vreau să spun, ce-mi plăcea mie în mod special era că puteai să faci orice: să alergi, să faci „bicicleta pe spate “, să țopăi într-un picior și chiar să urli. Totul era socotit antrenament și respectat cu sfințenie.
Odată, la plecare, Pușculiță m-a întrebat dacă sunt grăbit. I-am spus că nu sunt mai grăbit decât altă dată.
- Atunci n-ai vrea să mergi nițel cu mine? Sunt acolo doi băieți care caută gâlceavă. Vino cu mine măcar până la colț.
Rugămintea lui Pușculiță era măgulitoare. În fine, își arătase slăbiciunile de copil. Am fost de acord să-l duc până acasă. Am întâlnit un grup de șmecheri, dar spre norocul meu ne-au lăsat în pace. „Te-au văzut pe tine!“ mi-a spus Pușculiță, și m-am simțit foarte mândru.
- Dacă tot ai venit până aici, intră puțin, m-a invitat el.
- Ce-o să zică maică-ta?
- Au mai fost și alții.
Pușculiță stă într-o căsuță bătrânească, în apropierea lacului. Are curte, pomi, flori, straturi de zarzavat, câine și găini.
La început am fost cam stingherit văzând câtă lume forfotea acolo: și bunicii lui Pușculiță, și o mătușă cu soțul și copiii ei, și o verișoară studentă. Erau cu toții într-o activitate intensă: tăiau lemne, spălau rufe, tocau vinete. Aerul mirosea a crini, a plăcintă cu brânză, a săpun, a ciorbă de roșii. Tatăl lui Pușculiță, cățărat pe acoperiș, punea țigle noi, și-a strigât cam acru lui fiu-su:
- La ora asta se vine? Parcă fusese vorba că mă ajuți.
- Păi dacă am fost la antrenament!
- Te-nvârți pe-acolo fără nici un rost. Când o să pricepi asta?
Pușculiță a oftat și m-a tras repede în camera lui. Maică-sa ne-a adus
Dulceață și, pentru mine, o cafea. Nu beau cafea! Nu înțeleg ce găsesc oamenii în zeama asta neagră și amară, după cum nu-i înțeleg nici pe fumători. A stat nițel cu noi, foarte amabilă și, înainte de a pleca, mi-a spus, stânjenită:
- Mata ești mai mărișor și, după câte știu, băiat cu judecată. Nu-ți mai amintești de mine, dar eu te cunosc, am fost colegă cu mama dumitale. Oare crezi că băiatul meu mai are vreo șansă?
N-am înțeles la ce se referea. Să fi făcut Pușculiță vreo „strâmbă"? Dar ceea ce mi-a atras și mai mult atenția au fost spadă, masca, două cupe, trei medalii și vreo cinci diplome rânduite frumos pe unul din pereți. Erau acolo și câteva tăieturi din ziare lipite pe carton și înrămate sub sticlă. Pușcuiiță al meu fusese, cu un an în urmă, vicecampion național la spadă, categoria juniori mici! Nu-mi venea să cred, eram atât de mirat încât am băut cafeaua din trei înghițituri.
- Când m-ai întrebat de ce mi se spune Pușculiță, ți-am povestit despre o excursie, zise el. Am făcut ca prostul „buf“ într-o râpă și mi-am fracturat brațul drept în trei locuri. M-au ținut o grămadă în ghips. Am și niște cuie de aur prin oase; reprezint o valoare! În general, acum totul e în regulă, pot să scriu, să ridic ceva, să mănânc, uită-te, ai zice că e o mână normală, și chiar este, dar nu și pentru scrimă.
- De-asta lucrezi tu cu mâna stângă!
- Da. Am luat-o de la început. E foarte greu.
- Și ce speri?
Pușculiță ridică din umeri:
- Ce pot spera? Să trag cu stânga cum trăgeam cu dreapta.
- Mircioiu de ce nu se ocupă mai mult cu tine?
- Nu crede că reușesc.
- Cum e când ești campion?
- N-am fost niciodată campion.
- Mă rog, ai fost ceva pe aproape. Locul doi.
Pușculiță s-a uitat la peretele lui cu trofee:
- La început, nu-ți dai seama. E altfel de cum se scrie prin reviste. Te gândești cât de puțin le-a lipsit altora ca să fie în locul tău. Aproape că ți-a rușine. Nu, nu ăsta-i cuvântul. E un fel de mirare: știi că sunt încă zece la fel de buni, dar ție ți-a ieșit un asalt în plus. Asta e faza întâi. A doua e când te dumirești că totuși ești cineva. După câteva săptămâni te uiți la diplomă și la cupă și te întrebi: „Eu le-am luat? Sunt ale mele? “Și-ți pare rău că momentul nu se repetă mai des, și tragi tare la antrenament, și te uiți urât la cei care ar putea să devină mai buni decât tine.
- Ce zici, Pușculiță, dar sincer: mă vezi pe mine ajungând, hai, nu chiar campion, dar măcar titular în echipa clubului?
Chipul cumsecade al lui Pușculiță s-a încins de o mânie bruscă:
- Habar n-am ce-o să fie cu tine, dar eu, dacă îmi „fac “mâna stângă, ies în mod sigur campion.
- Și de ce o spui cu atâta furie?
- Mă gândeam la viață.
- Te gândeai la viață!? Filosof să te faci. Și cum e viața, Pușculiță, cum e viața?
- E cam așa că, exact când ți-e lumea mai dragă, te pomenești ori cu o fractură, ori cu unul mai bun decât tine. Singura soluție e să obții maximum de succes, cât ești în formă, ca să nu-ți pară rău mai pe urmă.
I se albiseră buzele de încrâncenare. Am simțit că îi vine să plângă.
Din ziua aceea, am început să ne împărțim distracțiile. Pușculiță se amuza învățându-mă tot felul de trucuri, cum ar fi atragerea adversarului în atac, anume ca să poți puncta prin paradă-ripostă, apoi mă înveseleam eu și bombănea el, fiindcă începea „concertul pentru mâna stângă “. De mâna dreaptă i-am zis să uite complet, nici să-și sufle nasul cu ea nu-i mai dădeam voie. Totul cu stânga: scris, ping-pong, traforaj. Mi-am adus aminte și de un joc vechi: trântești claie peste grămadă vreo sută de bețișoare subțiri și lungi cât patru chibrituri cap la cap, și pe urmă iei unul câte unul, având grijă să nu le clintești pe celelalte. Fiecare greșeală, un punct penalizare. Dacă punctele astea i-ar fi fost notate pe obraji cu pixul, atunci Pușculiță, cel puțin în prima săptămână, ar fi arătat ca o bibilică. La școală a avut necazuri cu noua lui caligrafie, în schimb s-a trezit lăudat pentru desene; le făcea mult mai artistic decât înainte având - după părerea profesoarei, care nu observase că recent afirmatul talent ține creionul în mâna stângă - „o linie esențializată, spontană și plină de poezie". După mine, erau niște biete contururi neclare, dar așa sunt profesorii tineri, se entuziasmează repede și foarte bine fac.
Am găsit multe alte exerciții pentru stânga lui Pușculiță, de exemplu să bată cuișoare într-o scândură de stejar, să arunce sulița într-o țintă plasată întâi la cinci, apoi la zece, apoi la douăzeci de metri. Pe deasupra, micșoram mereu ținta, iar pe urmă i-am făcut una mișcătoare. L-am pus să și brodeze! Cine crede că e ușor să faci lucrurile astea cu altă mână decât cea cu care ai fost obișnuit n-are decât să încerce. Garantez că se lasă păgubaș după cel mult cinci minute. Pușculiță însă nici o clipă n-a dat semne de descurajare. Obosit și furios, da, era, și chiar l-am auzit mârâind niște ocări, pe care nu bănuisem că le cunoaște. O săptămână i-a trebuit ca să pună, cu ață roșie, câteva motive populare pe un guler de cățââașă. Cosea, descosea și-o lua de la început, se înțepa, bombănea, dă-n cele din urmă i-a ieșit și era atât de mândru că numai în cămașa asta s-a apucat să umble, nimeni nu știa că podoabă era lucrată de mâna lui. Spuneau, că uite, șmecherul, se ține de modă, și o grămadă de inși au început să, alerge prin magazine după cămăși asemănătoare.
A venit și ziua când Mircioiu, în vesta lui de protecție din piele groasă, ca de șa, m-a invitat pe planșă. Era prima oară când lucra cu mine. Mi-am amintit tot ce învățasem de la Pușculiță. Am încercat să fiu cât mai calm, să execut corect toate mișcările și să atac decis. Mircioiu mi-a făcut vreo nțigidș observații, dar la urmă mi-a spus că ar dori să vin nu trei ci patru zile pe săptămână la antrenament, și dacă pot chiar cinci. Sub mască eram transpirat și de oboseală, dar și de emoție; invitația aceea suna a început de consacrare.
- Ai lucrat foarte frumos cu el, i s-a adresat lui Pușculiță. Bine că am aflat și eu cine o să-mi ia locul când o să ies la pensie, ai talent de antrenor.
Pușculiță a râs, dar în ochi n-avea nici urmă de veselie, dimpotrivă, multă tristețe și cred că și un fel de reproș la adresa mea. Era limpede că din ziua aceea urma să lucrez cu alții, în grupul avansaților. Acum aveam spada mea și echipamentul meu, și de vreo câteva ori am luat spada la mine, deși acest lucru nu e permis. Am scos-o din sală pe furiș, să mă plimb cu ea, s-o vadă lumea ieșind misterioasă și teribilă din sacul de sport.
Câteva luni mai târziu, figuram ca rezervă în echipa clubului. Antrenament, patru zile pe săptămână. Se apropia Cupa de primăvară. Lucram cu cei mai puternici colegi, inclusiv cu Pomete, la care destul de des smulgeam o victorie. Pușculiță rămăsese în colțul începătorilor, agitându-se cu spada în mâna stângă. Îmi spuneam mereu: „Mâine lucrez cu el!", dar acum nu mai aveam timp: numărul orelor și gradul de dificultate al antrenamentelor sporise. Dar după campionate, îmi spuneam, o să lucrez în mod sigur câte o oră pe zi cu Pușculiță, o să-i fac o stingă de aur. Insă după cupa de primăvară a venit campionatul pe echipe, apoi primul concurs internațional. Abia aveam timp să-mi salut prietenul.
Deocamdată apăruse încă unul nou, tot cam de vârsta mea, și tot picat din lună cum fusesem eu, iar Pușculiță, amabil și sârguincios, alerga de zor cu el pe pistă, învățându-l cum să se încălzească...

marți, 3 octombrie 2023

Vizită la o sală de Kickboxing


Ieri am fost să urmăresc un antrenament de Kickboxing.

Stând pe tușă, și având cu vreo 30 de ani mai mult decât majoritatea celor de acolo, văd totul cu alți ochi.

Și cum nu mă pricep la Kickboxing, m-am uitat la altceva. La oameni. 

O sală cu câțiva tineri "neinteresanți" (adică, mă vedeam pe mine acum 20 de ani la sala de lupte), și vreo șase copii.

Să vă spun de copii:

- unul foarte bun, mi s-a părut, cu tehnică studiată, mișcări "ca la carte", serios, stabil, mobilitate crescută. Dacă ar fi fost fiul meu, aș fi fost mândru de el. 

L-am surprins de câteva ori boxând cu oglinda, atent - iar asta înseamnă pentru mine că va ajunge departe dacă se ține. 

- alt copil, un gras, ca o bilă. Mai puțin mobil, dar fiind "mal de om" avea cât de cât succes în sparring. Mi s-a părut intersant că era mai agresiv (în sparring, da?) cu cei mai mici de volum decât el, și mai fricos cu cei mai mari în volum decât el (adolescenți). Cumva îi era frica de durere, să zic? Interesant. Dacă aș fi antrenor, l-aș analiza mai mult din punctul ăsta de vedere.

- un tânăr pe la 18 ani, destul de bun, mi s-a părut cel mai bun de acolo. Nu cruța pe nimeni, se comporta la fel și cu un nene cu un cap mai mare decât el, și cu "bila" de mai sus. Lovea la fel de tare și fără milă (atenție la ce scrie pe perete). Și încasa la fel. Poate vom auzi toți de el peste câțiva ani...  

Mi-a plăcut foarte mult că îi menaja, totuși, pe cei mai mici, ba chiar le arăta tehnici (sparring-ul se face nediferențiat, poți să ai 25 de ani și să lupți cu unul de 12 ani. Ai ce învăța, el e mai mic de înălțime decât tine, trebuie să te adaptezi). 

Foarte bun tipul, cu potențial chiar de antrenor, cândva.

- un tip cam tot pe la 16-18 ani, destul de fricos. La un moment dat rămăsese fără partener, m-am dus să lovească în mine. "Sunt eu sacul tău de box, bagă." Aproape speriat să dea, mirat, aproape speriat nu știu cum. Îmi venea să-l iau în brațe să îi spun că e ok, poate să dea, suntem la antrenamente!

Am o vagă bănuială că latura lui artistică e mult mai dezvoltată decât latura agresivă. Poate a venit la sală să-și învingă timiditatea. Și cred că "cel mai bun" de mai sus știa, pentru că nu-l cruța, dar și când era rândul lui să primească, îi spunea cum să dea... Fain.

- cel mai nebun de acolo mi s-a părut un copil care... posibil să aibă ADHD. Glumesc. Părea un copil pus pe șotii: în loc de genuflexiuni normale, cum făceau toți de acolo, el le făcea crăcănate. La flotări parcă sărea, nu făcea flotări. Plin de energie și "nebun". Lipsit de disciplina artelor marțiale.

Antrenorul îi mai dădea câte una să-l cumințească (sunt niște batoane din izopren, cum sunt alea de plutit pe apă).

Copilul acesta cred că a venit cu mama lui, pentru că la un moment dat s-a dus "să ajute" o femeie să facă abdomene, să o țină de gambe. Iar când a început sesiunea de sparring, a facut două minute de sparring cu aceeași femeie. Singurul copil de acolo care a facut sparring cu o femeie. Aș crede că era mama lui.

Și pentru asta am făcut acest cârnat de text. Pentru a spune că foarte rar am văzut o mamă să se uite așa la copilul ei. Nici mama mea nu s-a uitat vreodată la mine, cred, cum îl privea acea femeie pe copil. Nimeni în viața mea nu m-a privit vreodată așa cum acea femeie îl privea pe copil... WOW. 

Aș paria că femeia s-a înscris la kickboxing pentru a fi mai aproape de copilul ei. Era cel mai bătrân om de acolo... poate eu să fi fost mai moș decât ea? (normal, ea nu e moș, cel mult babă, lol).

Concluzii:

1. antrenamentul de kickboxing, cel puțin cel de ieri, pare mai puțin intens decât cel de lupte libere. Când am să văd "mireasa" la un antrenament, am să știu că sunt "acasă".

"Mireasa" înseamnă că iei partenerul de antrenament în brațe și fugi cu el în jurul sălii. El are atâtea kile cât tine, cam așa. Luați un sac de ciment de 50 de kile în brațe și dați o tură de sală. O dată tu pe el, o dată el te ia pe tine. De trei ori. 

Apoi, diagonale de alergare în genunchi. Repet: alergare. în. genunchi. Șase diagonale.

De podul pe cap, pentru întărirea gâtului, nu mai spun, căutați pe youtube clipuri cu Mike Tyson. Noi făceam zilnic din alea. De asta "ceafe late" și restul de apelative (acum 100 de ani ne-a văzut în poze un fost coleg de serviciu, pe mine și pe un prieten cu care mergeam la antrenament, și a spus: "sunteți cât patru!". 🙂 - poza e pe pagina mea, îngropată în miile de poze de aici).

2. îmi place în sală. Nu mai merg pentru că nu mai văd sensul, dar îmi place foarte mult camaraderia. (Nu mai văd sensul = prea multă agresivitate în Lume, și în capul meu uneori, de multe ori. Nu vreau să o antrenez, mă sperie. Există un nebun în fiecare. De nebunul din capul meu mi-e frică.)

3. Față de anul 2000, s-a schimbat comportamentul. Noi, după antrenamente, ne dezbrăcam în p. goală și mergeam să facem duș, toți 20.  În prima zi nu mi-a venit să cred că "ăsta e obiceiul", și ceilalți au râs de mine. Douăzeci de găligani, de la 11 ani la 30 de ani, goi la dușuri. De ce? Pentru că asta înseamnă să fii bărbat... cred. 

În 2023 nu se mai practică asta... unii ar spune că e normal să nu se mai practice. Eu am să răspund cu scene din filme cu haiduci, când ajung ei la râu după 3 zile de călărit prin păduri...

4. Aș vrea să se uite cineva la mine cum se uita femeia aceea la acel copil. Am văzut, poate, mii de filme: nici un film nu a surprins asta, niciodată. "Une homme et un femme", în Top 10 cele mai romantice filme pe care le-am văzut vreodată... "Une homme et un femme" pare o glumă față de ce am văzut ieri în ochii acelei femei. 

Sunt chestii care nu credem că pot exista, până nu le vedem... Am să fac un text special despre asta. 

Vrei să se uite o tipă la tine cum privește Anouk Aimée în "Une homme et un femme"? Pentru tine e maximum... până vezi o mamă la o sală de kickboxing privindu-și copilul.

5. După ce au plecat toți din sală am urcat pe saltea și m-am rostogolit de câteva ori, în ideea antrementelor de lupte de acum 20 de ani. Am făcut vreo 20 de rostogoliri, pe ambele mâini, cu ridicare rapidă după rostogolire. Mai pot. 

Mai pot, dar azi mă doare umărul stâng. 🙂

luni, 21 august 2023

Cluj e "miezul"

Siiigur vă veți lovi zilele astea de un prost (semi-celebru in Romania) care a scris că a venit sor-sa acasa, dupa 15 ani de Belgia, și a rămas impresionată de Cluuuuuj! (Știu eu prin ce speluncă stă sor-sa in Belgia?)
Da' chiar Cluuuuuj să fie "miezul"? 
Puii mei, eu am fost o singură dată la Cluuuuuj, prin 2009, și am rămas impresionat de.... căcații care pluteau pe Someș, în centrul orașului. Iar dacă mă enervați, caut și poze cu ei, că știți că fac milioane de poze.
So... chiar CLUUUUUUJ? S-a schimbat atât de mult Cluuuuuj?
Lasă zona centrală, cinci străzi. Nu boss, noi vrem să TRĂIM în Cluuuuuuj, nu să vizităm Cluuuuuj.
Imagini de la Cluuuuuj luate din Google StreetView, în 2022.
(In prima poza apare "Hotel Paradis"... n-a vazut Parisul asa ceva!)
Am comentat:
Cluj, visul oricarui francez:
Cluj, nu stiu romanii plecati ce-au pierdut si ce pierd!
Cluj, n-a vazut Bruxelles asa ceva.
Cluj, visul oricarei surori din Belgia.
Cluj, clar mai bun decat Vestul!
Cluj, acest Manhattan al Romaniei.
----
Acum si despre Romania, ca poate sor-sa "care traieste de 15 ani in Belgia!" a uitat de unde a plecat (a plecat din Cluuuuj, cred).
Titluri de presa:
România nu mai are nicio universitate în top 1000, în prestigiosul QS World University Ranking – ediția 2022. Universitatea din București și Babeș-Bolyai au coborât în grupa 1001-1200
9 iunie 2021
---
Avertisment: România, pe locul al doilea în UE după rata mortalităţii infantile. România a înregistrat un număr de 5,8 decese la 1.000 de naşteri vii în anul 2019. Pe primul loc în clasament a fost Malta, cu 6,7 decese la 1.000 de naşteri vii
---
Departe de o țară educată: România, cel mai mare procent din UE privind abandonul școlar timpuriu
Luni, 23 Mai 2022
---
O romanca de 23 de ani a doborat recordul pentru cea mai tanara bunica din lume.
---
România e de o lună pe primul loc al ratei deceselor în Europa. Dr. Adrian Marinescu: Infecțiile nosocomiale din ATI joacă și ele un rol
04 septembrie, 2020
---
Raport oficial al UE: Speranța de viață a românilor, tot mai mică. A scăzut cu 1,4 ani în pandemie, dublu față de media europeană
Țările europene cu cea mai ridicată speranță de viață sunt Norvegia (83,3 ani), Islanda (83,1 ani) și Irlanda (82,8 ani), în timp ce la coada clasamentului se află Lituania (75,1 ani), România (74,2 ani) și Bulgaria (73,6 ani).
---
Romania, pe ultimul loc in UE la cheltuielile pentru sanatate
04.09.2019
Cheltuielile pentru sanatate reprezinta in tara noastra 5% din PIB, cu mult sub media Uniunii Europene, de 9,9%,
---
România se află pe ultimul loc în Uniunea Europeană la digitalizarea serviciilor publice.
03.05.2022
---
România pe ultimul loc în UE la cheltuielile pentru cercetare şi la jumătate faţă de Bulgaria
29.11.2021
Statele membre ale Uniunii Europene (UE) au cheltuit aproximativ 311 miliarde de euro pentru cercetare şi dezvoltare (R&D) în 2020, echivalentul a 2,3% din PIB, pe ultimul loc în rândul acestor ţări fiind România, care anul trecut a alocat pentru acest domeniu doar 0,47% din PIB, arată datele publicate, luni, de Eurostat.
---
România este pe ultimul loc în Europa la consumul de carte. Doar 6,2% din români citesc
DE DANIEL TOȘA | 15.06.2022
---
România este pe ultimul loc în UE la consumul de fructe şi legume
M.C. -05/01/2022
Suntem pe ultimul loc în Uniunea Europeană la consumul de fructe şi legume, potrivit institutului de statistică EUROSTAT. Cel mai ridicat consum de cinci sau mai multe porţii de fructe şi legume pe zi a fost raportat în Irlanda – 33%, Olanda – 30%, Danemarca şi Franţa. La polul opus este România, unde doar 2% din populaţie consumă zilnic cel puţin cinci porţii de fructe şi legume, fiind urmată de Bulgaria, Slovenia şi Austria.
---
ANALIZĂ BLITZ: Locuim în cele mai mici case din Europa
Ziarul BURSA #Companii / 23 august 2021
Astfel, dacă acum 10 ani, în timp ce suprafaţa medie în EU28 era de 42,56 mp per locatar, România înregistra cel mai scăzut indicator de locuire la capitolul suprafaţă per capita, de 20 mp. În prezent, acest indicator este ceva mai mare, dar în continuare românii locuiesc în cele mici şi cele mai aglomerate locuinţe, la o valoare medie de 24 mp de spaţiu de locuit de persoană.
---
România, singura ţară din UE unde peste un sfert din populaţie are toaleta în curte
19.11.2019
---
România, ultimul loc în UE în privința studiilor superioare.
România se află în 2020 pe ultimul loc în Uniunea Europeană în privința tinerilor de 25-34 de ani care au absolvit o facultate, cu un procent de 25%, după Italia (29%) și Ungaria (31%).
---
Eurostat: România, prima în UE la procentul persoanelor care au competențe digitale scăzute. Doar 10% dintre români au abilități digitale superioare
9 februarie 2020
---
---
Ar mai fi, dar nu mai stau să caut acum. În general, suntem în top la recoduri negative.
5 olimpici medaliați la fizică nu înseamnă mare lucru, într-o țară. Nu ajunge, e prea puțin pentru ca jde milioane să susțină că-s buricul Lumii.
Până nu se repetă asta des, foarte des la TV, în presă, în mediul online, la radio... nu vom rezolva nimic.
Iar postări din astea că "sora lu' unu' a văzut ea ceva... Ce tare e România!" nu fac decât să alimenteze mulțumirea cu rahatul în care ne aflăm. Dacă oprim acum 10 români la semafor, vreo 7 cred că suntem "miezul" în Europa, în Lume.
De fapt, suntem ultimii păduchioși desculți.
----
P.S.:  E atât de fain în România că suntem cam ultimii prin orice statistică Eurostat.
La întâmplare, am pus si ultimul grafic postat pe pagina de Twitter a Eurostat.
"234" in Germania, "12" în România. De vreo 20 de ori mai puțini fizioterapeuti per 100.000 de cetățeni.
Foarte tare, România, si mai ales Cluuuuj!
----
P.P.S.: În 2005 am vizitat Spania. Iar eu când vizitez, nu mă duc "ca turistul", nu. Mă duc pe străzi unde nu merg turiștii, prin cartiere, să văd CUM TRĂIEȘTE străinul, să identific "ce are el și n-avem noi!?" Se fac 20 de ani de când călătoresc numai cu gândul ăsta.
În 2005, într-un orasel-periferie al Barcelonei, Sant Cugat, aveau mochetă roșie pe stradă.
(Vă rog, nu mă puneți să caut pozele, că sunt pe un hard care nu e montat în computer, e un hard "din arhiva istorică"; credeți-mă pe cuvânt. Canon A510 aveam atunci, cu card de 16 mega, și mergeam la net cafe să golesc cardul, să-mi trimit pozele pe mail, "să le am". Goleam cardul cam la 2-3 zile. Mă credeți, da?).
În centrul vechi al Sunt Cugat, aveau mochetă roșie pe stradă - pietonal din 2005 centrul!! - iar seara era proiecție de film, public, gratuit.
2005, bă "Cluuuuj!"
Am avut depresie câteva luni când m-am întors în București după o lună de Spania...
---
Mi-e dor de Torino deși acolo TRĂIAM, nu vizitam. Viața zilnică din cartierul în care locuiam, cele "20 de minute diametru" cât era habitatul meu în Torino... mi-e foarte-foarte dor de viața aceea. Ceva ce în România nu am trăit de foarte mulți ani...
Mi-e foarte dor și de Sant Cugat, și de Barcelona (am stat o lună), mi-e dor de Praga (două săptămâni, luat tramvaiul și mers până la capăt de linie să vedem cum trăiesc cehii). 
Mi-e dor de Roma (an de an, din 2005 și până recent; am și muncit în Roma, într-o fabrică).
Știți de ce oraș nu mi-e dor? De Cluuuuj!, unde am locuit și muncit vreo lună. Cazat la hotel, cu totul inclus, 3-4 stele. DELOC nu mi-e dor de "Cluuuuj!"


















 

luni, 9 ianuarie 2023

"Team Building": un film pentru proști fără simțul umorului

Am revăzut de câteva ori serialul Star Trek, serialul Colombo, serialul Law and Order (20 de sezoane, le-am văzut pe toate de cel puțin trei ori). 

Din zona comedie revăd des "Family Guy"; am avut o perioadă când o dată pe lună puneam "How to Steal a Million" (1966). Am revăzut de măcar două ori "Maddie si David" (primele 3 sezoane, restul de două sunt mai aiurea, nu mai e comedie), îmi place "Naked Gun" (și filmul și serialul - e și un mic serial); pe "Monk" l-am revăzut de vreo două-trei ori. 

Din seria comediilor franceze, am avut o perioadă în care parcă eram dement, mă uitam numai la seria "Jandarmul", și cele trei "Fantomas". :)  În altă perioadă, cred că o dată pe lună revedeam "Taxi" (cu Marion Cotillard!), o serie de comedie franceză foarte reușită. Revedeam cu mare plăcere filmele.

Din comediile românești revăd cu plăcere (dar mai rar acum, că le-am revăzut prea mult) seria "B.D.", "Nu filmăm să ne-amuzăm" (1975), "Secretul lui Bachus" (1984), "Take, Ianke și Cadîr" (1976), "Titanic Vals"!!! (1964)... Cred că știu pe de rost "Titanic Vals", de atât de multe ori l-am revăzut. 

Sunt atât de monoton în alegerile de film pentru seară! 🙂

(Am și piese de teatru radiofonic, comedii, pe care le știu aproape pe de rost, la unele încă zâmbesc, deși le-am ascultat de 100 de ori, cred. Mai mult, am povestit o scenetă cu Dem Rădulescu, nici măcar mot-a-mot, și am făcut oameni să râdă. Iar eu nu sunt Dem, și nu știu perfect sceneta. 🙂 )

---

Știți pe ce film n-am să-l revăd prea des, aproape deloc dacă nu chiar deloc? Cea mai marfă de marfă comedie, "DIN FONDURI PROPRII, BĂ!!!", pe care ne-o bagă pe gât toți papagalii care cred că dacă faci "glume cu plă și pzdă" ești amuzat.

Nu sunteți amuzanți, bă, cu comedia voastră de căcat, și cu glumele voastre de trei lei. 

Iar papagalii ăștia care tot bagă pe gât un film cel mult mediocru, prin replici de tipul "E DIN FONDURI PROPRII, BĂ!!!", vă urez să aveți parte în viață numai de "comedie" din asta.

Căcat.

Știți ce alte filme sunt "DIN FONDURI PROPRII, BĂ!!!"? 

Majoritatea, dacă nu toate filmele americane. 

Proștilor.

Traduceți voi comedia de mare succes intergalactic și ieșiți peste graniță cu ea, să vedeți "recepție", câți râd.

Apoi comparați cu alte comedii traduse... să spunem Seinfeld?

În desenul de mai jos, cam pe unde e marele "film românesc din fonduri proprii!!"? Cam ce fel de umor e majoritar în film?

Uite de asta nici nu calc prin "mari cluburi de umor, să vezi cât râzi, ce amuzanți sunt!", pentru că mi-e silă de "cringe". Aș sta ca pe ace, "să vezi ce rahat spune acum, de nu-ți mai vine trei luni să asculți alte glume". 

Am mai fost, invitat de alții, și îmi era cumva milă de "comedianți". De fapt, un sentiment amestecat, nu știam dacă să îmi fie milă sau să mă enervez pentru timpul pierdut, și, cel mai important, pentru "amatorismul", "fușerismul" celui de pe scenă.

Să-l cităm pe Dem în B.D.:  "Mănâncă și ei o pâine."

OK, dar vrei să nu-mi bagi pe gât rahatul tău de film, cumva să mă scoți vinovat că-l văd ca un film de căcat, să-mi spui tu ce e amuzant, și unde să râd? Ți-ai format public de "râzăreți la glume cu plă și pzdă", nu ți-o lua în cap să crezi că ai fi vreun mare glumeț. Nu ești, ești doar unul care face "glume cu plă și pzdă", atât.

Am zâmbit de trei ori la filmul tău, la glume pe care le-am auzit în fundal, că nu prea i-ați dat replici lui Nicu Banea, de exemplu... 😉

---



Dacă ați ajuns cu cititul până aici, aș putea să îmi dau cu părerea ca un critic de film, de fapt ca unul care în liceu făcea colegii să râdă, cu riscul de a-și lua castane de la proful de mate, de exemplu.

Aș putea să iau minut cu minut să analizez filmul și să explic de ce e nasol. Dar cred că puteți și singuri.

Folosește foarte des un umor care mie nu îmi place, și este cel mai utilizat tip de umor în România: să faci mișto de anumiți oameni, de anumite tipologii de oameni.

- Dar Ciuri, asta e un umor foarte des folosit!

- Da? Identificați numărul de "oligofreni" din "marele film făcut din buget propriu!!!" și numărul de "oligofreni" din Seinfeld.

Apoi, cât "umor de situație" se folosește în "cel mai bine vândut film românesc din ultimul milion de ani!"? Ce situații sunt, amuzante? Cum sunt generate, pe ce se bazează? Sau, să pun întrebarea mai simplu: Câte situații amuzante (nu) sunt pentru că unul din cei implicați e oligofren (să nu îi spun prost)?

Și încă n-am ajuns la limbajul vulgar! Până aici, nimic de spre "glumele cu plă și pzdă".

Să spun o glumă de la Dem Rădulescu, poate vă ajută să înțelegeți genialitatea unor textieri de comedie din România, care, din păcate, nu mai trăiesc. Replici din scenetă:

- Pregătesc un nou film. El se va numi "Punctul cardinal".

- A, maestre, foarte interesant! Despre ce va fi filmul?

- Acțiunea filmului se petrece în lumea boxului; despre cardinalul Richelieu.


https://youtu.be/Bnk9jn8KWNM




Nouă minute cu Dem și am râs de 10 ori mai mult decât ore cu "cel mai comedie din fonduri proprii!". 

Fiecare replică din sceneta cu Dem, fiecare trei cuvinte sunt o nouă glumă, atât de concentrate sunt. Pentru mine sunt o lecție de umor,  mă învață cum să-mi folosesc inteligența pentru a face omul să râdă. Și nu se folosește deloc umorul în care râzi de proști, cum e 99% din "umorul" marelui film de succes intergalactic.

În concluzie, că pun postarea pe public și poate citește vreun străin care e mega-amuzat de film, a râs de nu a mai putut: luați filmul și tăiați "glumele" vulgare, și "glumele" în care se dorește să râdem de un prost. Ce rămâne?

De asta e un film cel mult mediocru. 

- Dar astea sunt glumele care prind în România, Ciuri, ce vrei!?

- Vreau să nu mă fuți pe mine la cap că e un mare film de comedie. Poți face asta, să nu mă fuți pe mine la cap că tu ai făcut comedie acolo? Apropo, ți-am vorbit pe limbajul din film, să înțelegi, glumețul plii. Adunați-vă toți retardații și râdeți la glumele voastre de căcat, care apelează "cel mai mic numitor comun" al țării ăsteia plină de idioți (cel mai mic IQ mediu din UE), nu-mi bateți mie monedă zilnic că e un mare film. Nu e.

---

Mâine am să scriu pasaje din discuția mea cu "tipul cu vioara" de la "Divertis", care e din Vaslui, iar acum 20 de ani am fost să-l întreb de ce nu mai sunt amuzanți "Divertis", de ce nu mă mai fac să râd, ce s-a întâmplat.
Mi-a explicat logic de ce, și l-am înțeles. Asta nu înseamnă că i-am găsit din nou amuzanți, ci că am înțeles de ce nu mai erau amuzanți.

===

P.S.: În comediile pe care eu le văd foarte des, de am ajuns nici să nu mai râd, doar mă simt bine - ca o întâlnire cu prietenii -, "fraternizez" cu anumite personaje. Eu nu râd de Fantozzi, de exemplu, Fantozzi e prietenul meu care intră în situații amuzante, și reacționează la situații amuzante. Pe jumătate nu râd de el, ci cumva el mă face să râd... nu știu dacă m-am exprimat clar aici.

La fel în seria Jandarmul, în seria Taxi, în Seinfeld... râdeți de oameni, sau cu oamenii?

Columbo, care e serial polistist, are multe faze de comedie, în care chiar râd. Dar cum râd, care sunt motivele pentru care râd?

Acum analizați marele succes din fonduri proprii... care sunt motivele pentru care s-a dorit să râdem? CUM e gândită gluma, care e ținta glumei?

Cate glume NU sunt de tipul: "Hă, hă, ce prost e ăla!"?

O nație educată de Vacanța Mare și Doru Octavian Dumitru. 

O nație de idioți, de maimuțe care râd de alte maimuțe... și îi spun "comedie" căcatului ăstuia.

Genialii umoriști și comedianți români se răsucesc în morminte.

duminică, 18 decembrie 2022

Idei de cadouri de Crăciun

Am fost întrebat ieri, așa că am vrut să scriu opinia mea despre "teoria cadoului". 

Între timp am întrebat și "robotul de scris" despre asta, a scris și el.

După ce citiți ce a scris robotul de scris, mai jos sunt câteva opinii din experiența mea. După ce scriu asta, bănuiesc că "Borg"-ul va lua ce am scris și va include în ceea ce va genera în viitor la aceeași întrebare. Că așa funcționează inteligența artificială, precum Borg din Star Trek. Anyway... 

Întrebare: Care ar fi un cadou perfect?

Robot de scris: 

Un cadou perfect este unul care reflectă personalitatea și gusturile persoanei care îl primește, și care arată că cel care l-a oferit a avut grijă să aleagă ceva care să fie potrivit și apreciat. Un cadou perfect ar trebui să fie, de asemenea, o surpriză plăcută și să aducă bucurie celui care îl primește.

În general, un cadou perfect poate fi orice, de la un obiect practic la o experiență unică și memorabilă. De exemplu, dacă persoana care îl primește iubește lectură, un cadou perfect ar putea fi un set de cărți de la un autor preferat. Dacă persoana este pasionată de călătorii, un cadou perfect ar putea fi o excursie sau un bilet de avion către o destinație visată.

În cele din urmă, un cadou perfect este cel care este oferit din suflet și care arată că cel care l-a oferit a ținut cont de nevoile și dorințele persoanei care îl primește.

---

Acum ceva de la mine:

La un Crăciun, sau Paște, nu mai știu, cineva a venit și a adus o șampanie. Dorato. A făcut cadou o "șampanie" Dorato, care pe vremea aia costa 9 lei. Noi aveam pe masă grasă de Cotnari, care era mai scumpă decât "șampania" gagiului. 

Sfat, că se pare că încă e nevoie de sfaturi din astea: Nu cumpărați chestii la mișto, în bătaie de joc. Mai bine nimic decât mizerii.

Dacă nu ar fi cumpărat "Dorato" aș fi uitat că a venit fără nimic, dar așa uite că îmi aduc aminte de el - nu de bine - și după 100 de ani.

Nu e prieten cu mine pe facebook - că poate v-ați simțit vreunul cu musca pe căciulă (sper că nu am prieteni pe facebook din ăștia). 🙂

-

Un cadou pe care l-am primit fără vreo ocazie specială a fost un portofel.

A fost așa: "Am văzut că ai un portofel rupt, așa că, uite, ți-am cumpărat un portofel nou."

Au trecut 15 ani, cred, iar eu încă port acest portofel - iar dacă voi găsi ateliere care repară portofele, am să-l mai port încă 15 ani.

Un alt cadou fain pe care l-am primit - de ziua mea, de data asta - a fost o geacă. Nu e ceva mare scumpătate de geacă, dar era altceva decât purtam eu. 

- Văd că ai numai haine aiurea, mi se pare că ți-ar sta foarte bine în geaca asta.

Da, îmi stătea/stă foarte bine, și e "altfel" decât eram eu. 

O geacă mi-a schimbat puțin optica despre mine. Puțin, dar mi-a schimbat-o.

---

Parfumuri? NU!

Am un gagiu, prieten cu mine pe facebook 🙂 , care e printrei cei mai faini îmbrăcați gagii pe care-i cunosc.

Pe lângă haine, are tone de parfumuri, iar de fiecare dată când mă văd/mă vedeam cu el, mă dădea cu parfum. Parfumuri scumpe, sute de euro bucata!

Pe el miros bestial, pe mine put a curvă. Alt tip de piele, alt pH.

În același registru, am primit de câteva ori cadou parfum, absolut nici unul nu mi-a plăcut, în reacție cu pielea mea puțea, nu mirosea frumos.

Deci... NU parfumuri, oricât de scumpe ar fi. E foarte riscant.

Bani. 

S-a întâmplat de câteva ori să primesc bani cadou. Bani... când eu cheltui mai puțin decât câștig (păi cât să cheltui, când mă îmbrac de la SH, nu am mașină, sunt atent la reduceri, nu fumez - să-mi trag palme cât a ajuns un pachet de țigări!)

Bani e o idee bună doar dacă știți că persoana apreciază banii - adică are ideile lui despre ce să facă cu ei, sau adună bani pentru ceva.

Dacă știți oameni cu rate la bănci, e bun să le dați bani.

Sau, cum e nepotu', care a luat permisul și i-am spus că, dacă vrea altă mașină decât cea a lui taică-su, și alege ceva din sectorul "clasic", pun și eu bani la chetă. :)


Bani pentru ceva specific

Cred cu tărie și insist că orice român trebuie să petreacă o perioadă în afara țării. Preferabil câțiva ani, sau câteva luni... sau măcar câteva săptămâni?

Dacă eu am mers cu cortul o lună "prin Europa", și am văzut... Toledo, de exemplu, nu văd de ce nu oricine ar putea face asta.

So, cândva aveam "cadoul de 300 de euro", bani pe care tânărul îi primește numai dacă își cumpără cu ei bilet de avion și cazare. Adică, nu îi primește dacă nu pleacă afară. "Cadou condiționat".

Și nu la greci sau la turci, ci "Vest"! Și nu "concediu", ci "explorare".

Dacă mergi să "explorezi"... să spunem... Torino? 😃 primești bani de avion și cazare. Ajung 300 de euro și în 2022, nu numai în 2012.

(Am vrut musai să vizitez Toledo pentru că Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș aveau săbii din oțel de Toledo. Care și azi e un orășel unde jumătate din magazinele din centrul istoric sunt magazine de "obiecte ascuțite" :) )





Bicicletă

Mi s-a cerut să "mut" 300 de euro în altceva decât călătorii în străinătate, că "nu pot acum". 

Tineri care "nu pot acum" să meargă să exploreze Europa? Mă rog.

Ce vrei să faci cu banii? Nu, nu-ți dau "să plătești datorii". Vreau ceva care să știu eu că ți-ar schimba puțin optica asupra vieții. Măcar cât un bob de orez pe o plajă.

A vrut bicicletă; i-am cumpărat bicicletă.

Cum vine căldura se duce pe bicicletă la serviciu, și o face de câțiva ani. 

Am cumpărat biclă nouă, dar se poate și cu biclă second, de 300 de lei, nu 300 de euro.


Carte de artă

Hă, hă, da' mai ești în 1985, cu 'cărți de artă'!?

Dacă nu înțelegi tu care e treaba, nu înseamnă că alții nu văd ceva în chestia asta.

Cât costă să vizitezi muzeul Picasso din Barcelona? Cu totul, să pleci de la tine din sufragerie și până să ajungi înapoi la tine în sufragerie... cât costă?

Ei, experiența asta o puteți avea cât de cât - și mă puteți crede pe cuvânt, că am vizitat muzeul Picasso din Barcelona - experiența mi-a revenit imediat în memorie când m-am uitat printr-o carte "Picasso" editată de editura Skira. 

Am mai scris despre Albert Skira și editura lui specializată pe artă. Am mai scris, și am să mai scriu.

O carte din seria "Skira mică", costă 25 de lei la anticariat - iar dacă vreți să-mi faceți un cadou de Crăciun, m-aș bucura enorm să primesc ceva cu care să-mi completez colecția din care deja am cinci cărți. Am să fac update la postarea asta, cu scanuri, să vedeți ce înseamnă calitate. Aproape spui că sunt picturi reale. 




De exemplu, am vizitat de câteva ori Parisul dar eram de fiecare dată "în mod explorare", "să înțeleg ceva din Paris", și n-am avut timp de muzee. Nu m-am dus la Paris pentru a vizita muzee, m-am dus să înțeleg cumva Franța. Să merg prin cartiere non-turistice, să mă pierd prin piețe, prin parcuri, să intru prin clădiri publice, prin curți interioare, să mă înghesui cu francezul la supermarket. 

Vizitez țări străine pentru a compara "ce au ei și n-avem noi!?"

De trei ori am fost la Paris, de trei ori nu am vizitat Muzeul Luvru. Ei, anul ăsta am făcut comandă de o carte de 300+ de pagini despre Muzeul Luvru. Editată prin anii '60 de Larousse, carte format mare, cu multe poze. A costat 10 lei, la anticariat.



Fes nou

A venit un tip în vizită prin VS și nu mi-a plăcut fesul lui. Prea larg pe cap, arăta aiurea.

I-am cumpărat un fel de 10 lei - ca al meu - negru simplu, cu fleece pe interior. Anul ăsta l-am văzut iar pe om, poartă fesul de la mine. :)

Ceas Casio

Nu e ceasul "Montana, 12 melodii", e originalul, Casio.

Dacă omul e pasionat să afle care e treaba cu "12 melodii", să-mi cereți să vă spun povestea electronicii din spatele ceasului, și de ce Casio sunt super-faini.

Am G-Shock că mi s-a părut mie "cool", dar sunt fascinat și de Casio din poză.

Iar dacă cel căruia doriți să-i faceți cadou e moșneag ca mine, ceasul va fi mai mult decât un ceas, va fi "amintiri".



Cărți!

Hă, hă! Iar, mă, cu ideile tale expirate?

De fapt, nu chiar. Dacă vă ajută informația asta, în 7 minute s-au plasat 7 comenzi pe targulcartii.ro (screenshot atașat)

Nu știu cine face comenzi, dar se pare că se consumă carte în România (în antiteză cu... dar despre asta îl alta postare)



Piatră de ascuțit

Am scris de gagiul ăla care a spus că, decât să ascută cuțite, mai bine își cumpără noi, că sunt ieftine... 

Dar ascuțitul de cuțite poate fi și relaxant - dacă ai o piatră bună, poate fi și satisfăcător - că ai învățat ceva, că ai făcut ceva cu mâna ta. (Eu am mai multe pietre, și scumpe și ieftine. Granulație 2000/5000 e ceva ok pentru un utilizator mediu.)



Mop rotativ

Hă, hă! Băi, ești nebun, te-ai tâmpit? Cum puii mei MOP, fraiere!? 😃

Eu "am descoperit" mopul rotativ abia acum vreo 3 ani, și nu știu cum am putut trăi fără el.

Mopul rotativ e necesar într-o casă cum e necesară mașina de spălat. Dacă omul nu are mop rotativ, e un cadou excelent!

Îi va salva mult timp și stres, deci acest cadou nu e "mop", ci ce "mai puțin stres, mai mult timp liber".

Mă rog, mai am idei despre cadouri de Crăciun, dar mă opresc aici momentan.

Am scris acest text lung pentru tipa care m-a întrebat, și pentru că voiam să punctez că... am un portofel primit cadou acum vreo 15 ani, și caut să-l repar pentru a-l mai purta 15 ani.

Cadou care mi-a fost oferit fără vreo ocazie specială.

M-a impresionat foarte mult, pentru că și eu sunt cam la fel, cumva: dacă observ "chestii", nu aștept ocazii să ofer cadouri.

---

P.S.: Un alt cadou care m-a impresionat a fost... o oală cu sarmale.

- Știu că ești singur de Crăciun în Torino, așa că am făcut sarmale și pentru tine. Poți coborî până la parter?, că sunt jos.

- Ești jos la parter!?!? 

marți, 2 august 2022

Cum de cedeaza mental soldații ruși pe câmpul de luptă din Ucraina?

Traduceri a trei postari lungi de pe twitter (pe contul @ChrisO_wiki )

Traduse brut cu DeepL (linkurile pentru textele originale, in engleza, sunt la sfarsit):

Cum de cedeaza mental soldații ruși pe câmpul de luptă din Ucraina?

Această a treia parte a seriei analizează modul în care experiențele personale de război i-au determinat pe unii soldați ruși să refuze ordinele, să demisioneze din contract și să încerce să se întoarcă acasă.
Pentru prima parte, o privire asupra factorilor care îi motivează pe soldații ruși obișnuiți să lupte în Ucraina, vedeți mai jos: *1
În cea de-a doua parte, am analizat efectul demoralizator al instruirii inadecvate și al lipsei de echipament pentru voluntari, precum și al faptului că proviziile lor au fost jefuite chiar înainte de a ajunge pe linia frontului: *2
Merită să remarcăm de la început că natura războiului din Ucraina este diferită de orice altceva pe care Rusia l-a experimentat din anii 1940 încoace. Chiar și cei care au luptat în Caucaz sau în Orientul Mijlociu nu au văzut niciodată ceva asemănător cu războiul industrial la scară largă din Ucraina.
Șansele de a deveni o victimă în Ucraina sunt mult mai mari decât în oricare dintre conflictele Rusiei de după cel de-al Doilea Război Mondial. Pe baza tendințelor actuale, războiul din Ucraina este posibil să devină unul dintre cele mai mortale conflicte la nivel global din ultimii 200 de ani: 
The war in Ukraine is on track to be among modern history’s bloodiest

În primul meu fir de discuție, am observat că mulți soldați ruși sunt motivați de bani, ideologie, camaraderie și/sau experiență. Dar niciuna dintre acestea nu contează dacă te întorci într-un sicriu. Motivația se clatină adesea în fața unei morți sigure, mai ales dacă se datorează unei conduceri proaste.
Am privit războiul prin ochii lui Viktor Shayga, un rus care s-a oferit voluntar să se înroleze în armată ca soldat sub contract în martie 2022. El a intrat în Ucraina la începutul lunii aprilie și a luptat cu Regimentul 752 de pușcași motorizați din cadrul Gărzii, în apropiere de Izyum, la est de Kharkiv.
Rusia a suferit pierderi grele în încercările repetate de a captura satele Sulyhivka și Dovhen'ke, la sud de Izyum. După 3 luni de lupte, Sulyhivka este încă disputată. (Video arată cum artileria distruge blindatele rusești în Dovhen'ke).
Compania lui Shayga era formată din 13 persoane, suplimentată după o săptămână cu încă 13 voluntari nou recrutați, trimiși direct din Rusia cu o pregătire minimă. Înainte ca grupul să se deplaseze pe linia frontului, li s-a oferit opțiunea de a refuza să lupte.
"Dimineața, a sosit zampolitul [ofițerul politic] al regimentului nostru. A spus că mergem în curul lui Satana, așa că cei care vor pot refuza chiar aici, la fermă, deoarece mai târziu nu va mai lua pe nimeni înapoi dacă cineva ar vrea să se întoarcă.
Un singur om a refuzat - praporshik [sublocotenent] Vasiliy din Moscova. Toți ceilalți s-au dus".
Nu era un semn bun că subofițerul superior al unității nu voia să lupte. Shayga a aflat mai târziu că și starshina [sergentul întâi] al acesteia s-a ținut departe de lupte.
Prima lor acțiune ofensivă a fost o încercare de a cuceri satul Dovhen'ke, aflat sub controlul ucrainenilor. Cu toate acestea, au fost supuși unui bombardament puternic în timp ce intrau în Sulyhivka, aflată în apropiere, și nu au reușit să ajungă mai departe.

"În timp ce mergeam, armata ucraineană ne-a observat și a început să ne bombardeze cu rachete Grad [lansatoare multiple de rachete BM-21] și mortiere.
În timpul celui de-al doilea bombardament, destul de masiv, mi-am luat deja adio de la viață - am crezut că asta a fost tot, că următoarea bombă fie îmi va smulge picioarele, fie mă va ucide pe loc. A fost cu adevărat înfricoșător".
Atacul anulat a fost amânat până a doua zi, la 20 aprilie. Cu toate acestea, nu a existat prea mult entuziasm pentru el în rândul soldaților ruși.
"Mulți comandanți de companie din cele două batalioane ale regimentului 752 le-au spus luptătorilor lor că suntem trimiși la o moarte sigură, deoarece ucrainenii sunt bine pregătiți."
"Așa că au spus - decideți singuri dacă vreți să mergeți sau nu. Patru cincimi dintre noi (dacă nu mai mulți) au refuzat să meargă. La fel am făcut și eu ... pentru că pur și simplu nu aveam energie fizică pentru a continua să merg într-un asalt."
Regimentul a găsit destui voluntari, dar se pare că nu a avut vehicule. În schimb, au mers pe jos 7 km - ceea ce a durat 6 ore - prin câmp deschis până la Dovhen'ke, sub foc constant de mortiere, obuze și tancuri. Mulți au fost uciși; mulți alții au fost răniți, inclusiv comandantul lui Shayga.
"Când i-am raportat comandantului nostru de batalion, maiorul Vasyura, despre morți și răniți, acesta ne-a înjurat: "lăsați-i și continuați să avansați!!!"."
Ofițerii neexperimentați nu știau ce să facă și s-au adresat unuia dintre soldații contractuali voluntari, un veteran de luptă în vârstă de 40 de ani, care a spus: "Nu știu ce să fac: "Băieți, trebuie să ne retragem, altfel vom fi spulberați cu mortiere și cei care rămân în viață vor fi terminați".
S-au retras la Dovhen'ke, întorcându-se abia la ora 23:00. "Unul dintre voluntari, Andrey din Kursk, care a venit împreună cu mine, a spus că mulți pur și simplu au fugit în timp ce se retrăgeau. A strigat la ei să ajute la scoaterea răniților, dar nu au ajutat".
"A spus că a vrut să ia o pușcă de asalt și să înceapă să tragă în spatele lor... Astfel, comandantul plutonului de lansatoare de grenade, căpitanul Nikolaev, care a fost târât timp de 4 ore, a murit din cauza pierderii de sânge."
A doua zi, aproape toți cei din unitatea lui Shayga au refuzat să se alăture unui alt atac.
Alte unități au atacat Dovhen'ke, dar fără mai mult succes. Într-unul dintre atacuri, "8 tancuri și infanterie au intrat în Dovhen'ke, dar au decis să continue să meargă în loc să ia poziții, așa că tanchiștii au înaintat și aproape toți au fost loviți, iar apoi infanteria a fost și ea împinsă afară".
Forțele speciale (spetsnaz) și unitățile aeropurtate au încercat, de asemenea, să cucerească Dovhen'ke, dar au fost respinse. O unitate de rezerviști instruiți a sosit și a petrecut o lună asaltând satul. "În total, 340 dintre ei au ajuns în Ucraina. După o lună de bombardamente, au rămas doar 57".
"Mai mult, jumătate dintre supraviețuitori se aflau la cartierul general. Cei mai mulți dintre ei erau răniți. Nu au avut niciun schimb de focuri, toate pierderile au fost provocate de focul artileriei ucrainene."
Noii voluntari au fost aruncați imediat în atacul asupra Dovhen'ke când au ajuns în Ucraina. Până în luna mai, toți ofițerii fuseseră fie uciși, fie răniți, fie refuzau să atace.
"Nu mai erau ofițeri, așa că îi alegeau pe cei mai înrăiți dintre voluntari (cei care luptaseră în Cecenia și Siria), îi numeau seniori, le dădeau radiouri și îi trimiteau să atace Dovhen'ke."
Într-un asalt eșuat, descris pe canalul rusesc de telegramă "Military Informant", un grup de voluntari a fost trimis să ajute o companie rusă - în mod normal, aproximativ 100 de soldați - care nu mai avea decât 20 de infanteriști, 4 vehicule de luptă a infanteriei BMP și un tanc.
Rezistența acerbă a ucrainenilor i-a imobilizat pe ruși și i-a forțat să se retragă. "Tancul nici măcar nu începuse să lucreze pe pozițiile Forțelor Armate ale Ucrainei, iar BMP-ul s-a distins doar prin bombardarea propriei [părți]". Planul de atac a eșuat rapid.
Comandantul rănit al unității a fost lăsat în sat doar cu o grenadă pentru a se arunca în aer. Trei ruși au fost uciși. Toți combatanții ruși care au supraviețuit au fost răniți. Nici măcar veteranii din Donbas, Siria, Libia și Cecenia nu mai experimentaseră o luptă atât de intensă.
Unii dintre supraviețuitorii șocați de obuze din asalturi, inclusiv Shayga, au făcut autostopul în camioane pentru a se întoarce la Izyum. Alții "s-au împrăștiat prin păduri după acele asalturi nebunești ale unității noastre".
"Au fugit pentru că au fost aruncați imediat în luptă și nici măcar nu se cunoșteau atât de bine între ei. Am auzit că acum rătăcesc prin păduri în grupuri mici, fără să lase pe nimeni să se apropie de ei. Dacă cineva strigă la ei - "Suntem ai voștri!", ei încep să tragă oricum."
Contrar mitului popular, armata rusă nu are "unități de blocaj" în stilul celui de-al Doilea Război Mondial, care împușcă dezertorii. În schimb, spune Shayga, "una dintre PMC-urile noastre [Private Military Companies (companii militare private = mercenari)] avea ca obiectiv să adune astfel de oameni în pădurile și câmpurile din zona noastră".

(Probabil că era vorba de faimosul Grup Wagner, ai cărui soldați au fost fotografiați în pădurile de la est de Dovhen'ke la începutul lunii iunie).
"Au luat doi dintre băieții noștri din tufișurile de lângă Sulyhivka... I-au hrănit, le-au dat uniforme noi, deoarece după două săptămâni în Sulyhivka uniforma lor era complet uzată, și i-au adus la Izyum."
Înapoi în spate, Shayga și alți "refuzați" au fost folosiți ca batalion de muncă. "Am săpat tranșee, am cărat saci de pământ pentru a întări cartierul general al diviziei, am tăiat pini pentru adăposturi. Aproape în fiecare zi ne aduceau noi 'refuzați'."
Un flux constant de sosiri cu povești "chiar mai tragice decât ale noastre" i-a demotivat și mai mult pe Shayga și pe camarazii săi. Întâmplător, autoritățile ucrainene au interceptat un apel telefonic de la un alt soldat din 752 GMMR care vorbea despre experiențele sale, probabil la Sulyhivka:
"În compania mea erau 107 oameni [în compania mea], au rămas 10 oameni. Dintre ei, 4 au plecat, 6 dintre noi au rămas. Din plutonul 1 am rămas doar eu. În plutonul 1 am avut 22 de oameni, am rămas doar eu".
"A fost o ofensivă aici acum două zile, 752 [regimentul] a atacat ukrops și au murit 25 de oameni. 25. Au murit 25 de nenorociți. Pur și simplu, 25 au murit, toți "200" [morți]. Este un măcel complet. Un măcel total. Ceea ce vă spun la televizor, nu credeți, nu credeți".
"Este un măcel total aici. O grămadă de morți, o grămadă de tancuri nenorocite, e un măgar."
Unul dintre aceste atacuri a fost filmat de ucraineni. Se pare că 5 BMP-uri și un număr necunoscut de soldați ruși au fost distruse de artileria ucraineană.
După atâtea asalturi eșuate, zona din jurul Dovhen'ke semăna cu un abator. Shayga a auzit de la soldații implicați în atacurile ulterioare că, atunci când se apropiau de sat, "foarte aproape de acesta se aflau cadavrele soldaților noștri morți". "Unii au început deja să se descompună și să se umfle atunci. Unii au mai spus că au văzut cadavrele morților noștri îngrămădite în tufișuri, unele erau, de asemenea, legate de copaci ... Au spus că răniții noștri au stat trei zile într-unul dintre tranșee și nimeni nu i-a putut ridica."
Deloc surprinzător, Shayga este disprețuitor față de deciziile comandanților săi - o temă comună în relatările multor soldați ruși despre război. În firul următor, mă voi uita la ce au spus soldații ruși despre comanda, tactica și strategia slabă a taberei lor în război. /fini
Traduceri furnizate de stimabilul @wartranslated - dacă nu îl urmăriți, ar trebui să o faceți!

---

De ce luptă soldații ruși în Ucraina, de ce renunță, și ce se întâmplă atunci când renunță?

Convorbirile telefonice rusești interceptate și publicate de ucraineni și mărturiile soldaților înșiși aruncă o lumină interesantă asupra acestor întrebări cheie. Primul 🧵 dintr-o serie scurtă.
Să începem cu câteva avertismente. Autoritățile ucrainene au publicat extrase din convorbirile telefonice înregistrate de soldații ruși, în mod clar pentru propagandă. Unii ruși au publicat, de asemenea, relatări personale despre serviciul lor. Acestea sunt deosebit de interesante pentru că sunt nefiltrate.
Nu este clar în ce măsură aceste înregistrări și relatări îi reprezintă pe soldații ruși în general. Cu toate acestea, alte țări (SUA, Marea Britanie) au afirmat că rușii sunt foarte demoralizați, probabil pe baza unei game mai largi de dovezi. Așadar, este posibil ca aceste relatări să nu fie atipice.
În al doilea rând, este esențial să înțelegem condițiile de angajare ale soldaților ruși. Toți cetățenii de sex masculin cu vârste cuprinse între 18 și 27 de ani sunt eligibili pentru o recrutare obligatorie de 12 luni. Dar legea rusă nu permite guvernului să folosească recruți în situații de luptă activă, cum ar fi în Ucraina.
Dar alții se înrolează voluntar ca "soldați cu contract" (kontraktniki) pentru 3 sau mai mulți ani. Aceștia reprezintă majoritatea forțelor rusești: 460.000 de soldați contractuali față de 210.000 de recruți. Majoritatea soldaților contractuali sunt foști recruți, deci vor avea o anumită experiență anterioară.
Problema pentru guvernul rus este că, dacă nu există o stare oficială de război, soldații contractuali pot demisiona oricând - deși, după cum vom vedea, se pot expune unor sancțiuni dacă fac acest lucru. Rusia își numește invazia o "operațiune militară specială", nu un război.
Atunci de ce luptă soldații ruși? Soldații, în general, vor lupta adesea din patru motive principale: bani, ideologie, camaraderie și experiență. Soldații contractuali ruși sunt destul de bine plătiți și primesc beneficii după serviciu. Ideologia este un factor cheie în orice conflict.
Camaraderia - a nu-ți abandona colegii soldați - este, de asemenea, foarte importantă, dar se bazează pe faptul că faci parte dintr-o unitate coezivă. Iar experiența este un bun factor de motivare - armata te poate antrena în multe abilități care sunt utile în viața civilă.
Este important aici să privim imaginea de dinainte și de după 24 februarie, începutul invaziei. Este de notorietate faptul că marea majoritate a soldaților ruși nici măcar nu știau că merg la război - credeau că sunt doar în exerciții.
Mulți soldați au dezertat în februarie și martie, plângându-se că fuseseră mințiți și că nu erau echipați pentru război. Erau complet nepregătiți din punct de vedere moral și psihologic pentru a lupta. Dar nimeni care să se înroleze în armată după 24 februarie nu-și putea face iluzii.
Să ne uităm la o anumită unitate - Regimentul 752 de pușcași motorizați din Gardă, parte a Diviziei a 3-a de pușcași motorizați din cadrul Armatei a 20-a de Arme Combinate. În mod normal, își are baza chiar peste graniță, la Valyuki, în regiunea Belgorod. Informațiile din ambele părți oferă informații utile.
Probabil că 752 GMMR a intrat în Ucraina în ziua invaziei. Începând cu luna aprilie, se pare că a luptat în apropiere de Izyum, la est de Harkov, unde vehiculele sale au fost filmate traversând râul Siverskyi Donets în jurul datei de 7 aprilie.
Surse din ambele părți spun că a suferit pierderi foarte mari, pierzând multe tancuri și alte vehicule. Unul dintre soldații ruși care au luptat cu 752 GMMR a demisionat ulterior și a postat pe LiveJournal o relatare lungă și detaliată care oferă multe detalii.
Viktor Shayga servise anterior ca recrutat. La 12 zile după începerea războiului, el a decis să se înroleze în armată după ce a văzut "un videoclip [pe YouTube] cu prizonierii și răniții noștri (ruși) maltratați de acești inumani din forțele armate ucrainene".
După o scurtă perioadă de pregătire, a fost trimis pe linia frontului la sud de Izyum, unde a luptat în lunile aprilie și mai în bătălii sângeroase pentru capturarea satelor Sulyhivka și Dovhen'ke. Experiențele sale l-au determinat în cele din urmă să renunțe. Dar ce l-a motivat să lupte?
Shayga și mulți dintre colegii săi au crezut, în mod clar, pe deplin în propaganda lui Putin despre guvernul "nazist" al Ucrainei. Ei aveau "dorința și disponibilitatea de a zdrobi această scursură banderistă până la capăt".
Stepan Bandera a fost un lider naționalist ucrainean care a fost asasinat de KGB în 1959. El a fost și încă este înjurat de autoritățile sovietice și acum de cele rusești. Este corect să spunem că moștenirea sa este contestată și controversată în Ucraina și nu numai. https://en.wikipedia.org/wiki/Stepan_Bandera
"Ideile lui Bandera și ale nazismului sunt foarte puternice în Ucraina", scrie Shagya. "De fapt, autoritățile oficiale din Ucraina, începând cu 2014, spuneau în mod constant că Ucraina este în război cu Rusia".
"Și toate politicile din Ucraina au fost pro-Banderita și au avut ca scop distrugerea a tot ce era rusesc în Ucraina - limba, cultura, oamenii care aveau atitudini pozitive față de Rusia".
Shayga repetă, de asemenea, propaganda (falsă) a lui Putin despre faptul că Rusia este amenințată de Ucraina.
"Ucraina a bombardat populația pașnică din Donbas timp de opt ani - acesta este un fapt 100%, în opinia mea. La fel ca și faptul că armata ucraineană ar putea ataca Donbasul și Crimeea ... [și] că SUA ar putea plasa la Harkov rachete nucleare care ar putea ajunge la Moscova în 5-7 minute".
Deci, cel puțin în mintea sa, el și-a justificat implicarea raționalizând-o ca apărându-și patria și vorbitorii de limbă rusă din estul Ucrainei de amenințările naționaliștilor ucraineni și ale americanilor.
El pretinde că a fost motivat și de presupusele abuzuri asupra prizonierilor ruși, despre care spune că sunt dovezi ale barbariei ucrainene: "Captivii noștri sunt abuzați, mutilați, uciși - numai gunoaiele sunt capabile de așa ceva, nu oamenii. Astfel de suboameni trebuie distruși fizic".
Potrivit lui Shayga, "Banderites se plimba noaptea de-a lungul tranșeelor, strigând - "Ruși, predați-vă!", și se auzeau focuri de armă simple. "Din câte am înțeles, îi terminau pe răniți...".
Având în vedere lipsa oricăror dovezi fizice, acest lucru poate indica pur și simplu faptul că ucrainenii încercau să-i sperie și să-i demoralizeze pe rușii aflați în poziții din apropiere. Dar credința în atrocitățile ucrainene ar fi putut avea consecințe mortale pentru un grup de ruși.
Shayga descrie modul în care o unitate de recunoaștere rusă a văzut un grup de soldați ruși care erau duși în captivitate de către soldații ucraineni. Rușii "au decis să îi lovească pe toți cu [rachete ghidate antitanc] ...
atât ale noastre, cât și ale ucrainenilor, doar pentru ca ai noștri să nu fie capturați și torturați". După părerea mea, acesta a fost lucrul corect, este mai bine să mori instantaneu în felul acesta decât să fii torturat zile întregi în mâinile acestor inumani". (Nu sunt sigur că rușii capturați au gândit la fel).
Deși propaganda rusă i-a dezumanizat deseori în mod sistematic pe ucraineni în ansamblu, caracterizându-i ca fiind niște brute primitive, Shayga are o perspectivă ceva mai luminată. El recunoaște:
"În Ucraina, ca în orice altă țară, există mulți oameni buni, amabili și pașnici, care sunt departe de politică și care vor doar să aibă o viață liniștită și fericită."
Ca dovadă, el citează doi ucraineni anume - bloggerul Anatoly Shariy și jurnalista Olesya Medvedeva.
Ambii sunt persoane extrem de problematice, care sunt departe de a reprezenta opinia ucraineană. Shariy, care este în prezent deținut în Spania în baza unui mandat de arestare internațional, a fost descris ca fiind "odios" pentru opiniile sale.
Cum a devenit Anatoli Shariy o figură ucraineană atât de odioasă și de influentă
Anatoly Shariy, ale cărui rețele de socializare au scuipat unele dintre cele mai odioase propagande rusești împotriva Ucrainei, a fost reținut în Spania, a anunțat serviciul de securitate ucrainean SBU la 5 mai.
https://news.yahoo.com/anatoly-shariy-became-odious-influential-163500466.html
Olesya Medvedeva este o jurnalistă și comentatoare pro-rusă care, printre altele, a lăudat guvernarea Rusiei în Crimeea anexată și a promovat teoriile conspiraționiste complet false ale Rusiei cu privire la presupusele "biolaboratoare americane" din Ucraina.
Deci este clar că dieta informațională a lui Shayga este complet poluată: el primește informații exclusiv din surse de propagandă (pro-)rusească, pe care le crede pe deplin. Din păcate, acest lucru este valabil pentru o mulțime de ruși. Putin a prins o mulțime de oameni în bula sa de propagandă.
Alți soldați au fost mai materialiști. Shayga comentează că "au existat oameni vicleni și isteți care au venit doar pentru bani și pentru a primi un certificat de veteran de luptă. Și veneau fiind siguri că vor fi în siguranță - undeva în spatele și la punctele de control".
Obținerea unui certificat ar facilita obținerea unui loc de muncă și a altor beneficii după serviciul militar. Shayga recunoaște că au fost prezenți și "oameni de treabă și decenți" care au luptat pe front, "dar tot au ajuns să câștige 300-400.000 de ruble într-o lună". ($5,000-6,500).
"Au fost și mulți dintre cei care veneau în primul rând pentru a ajuta, și nu pentru bani... Este evident că aproape toată lumea are nevoie de bani, dar pentru această categorie de oameni banii și subvențiile aveau o valoare secundară și, în multe privințe, nu erau importante sau necesare...".
Totuși, în ciuda forței propagandei, aceasta nu a fost suficientă pentru a-l convinge pe Shayga și pe mulți dintre camarazii săi să rămână și să lupte în Ucraina mai mult de câteva luni. Doar "10-20% dintre voluntari au rămas", scrie el, ceea ce indică un număr mare de renunțări.
În firul următor, voi analiza factorii care l-au convins pe Shayga că, în ciuda sprijinului său pentru obiectivele războiului, era inutil să se implice în el. /final

---

De ce renunță soldații ruși la luptele din Ucraina și se întorc acasă?

În acest al doilea fir dintr-o scurtă serie, voi analiza ce spun relatările traduse din Rusia despre unii dintre factorii care îi determină pe soldați să renunțe la războiul lui Putin.
Este neobișnuit ca soldații ruși să *poată* renunța pe câmpul de luptă, dar motivul pentru care acest lucru este posibil este că Putin nu dorește o mobilizare completă. El joacă după regulile timpului de pace. "Soldații cu contract" pot demisiona din contractele lor în orice moment, deși pot fi penalizați.
În schimb, soldații ucraineni sunt supuși unei discipline militare depline, deoarece țara este în curs de mobilizare și se află sub legea marțială. Ei nu au dreptul să plece. Așadar, Rusia are două dezavantaje legate de mobilizare - atât în ceea ce privește recrutarea, cât și păstrarea soldaților săi.
În acest fir de discuție, voi analiza o relatare a pregătirilor pentru război ale unui soldat rus. Rețineți că acest lucru s-a întâmplat după ce invazia a început pe 24 februarie. Forța de invazie a fost, după cum se știe, prost pregătită, dar chiar și la câteva săptămâni și luni după aceea, multe probleme par să fi persistat.
Viktor Shyaga, un soldat rus sub contract care s-a înrolat în armată în martie 2022 și a luptat în Ucraina în aprilie-mai 2022, a scris o relatare pe LiveJournal despre experiențele sale în Ucraina. El spune că abia a fost instruit, fie ca fost consemnat, fie ca soldat contractual.
"În timpul serviciului de recrutare [anterior], am fost de patru ori la antrenamente de tragere, unde de fiecare dată am tras 6 focuri. Încă de la școală, când în clasa a X-a am mers în tabere de pregătire militară timp de două săptămâni, am fost uimit, perplex și surprins - de ce este așa?!
De ce avem voie să tragem doar 6 focuri? Într-adevăr, pentru a "simți" pușca de asalt ai nevoie de cel puțin 15 cartușe într-un încărcător, astfel încât persoana ar putea trage 2-4 cartușe simple și apoi să încerce rafale de 4-5 cartușe.
Cu toate acestea, pentru a o face în mod corespunzător, desigur, toată lumea are nevoie de un încărcător întreg - 30 de cartușe! Părerea mea este că tragerea la țintă cu 6 cartușe, care este en-masse folosită în armata rusă... este doar o bătaie de joc a pregătirii militare!!!"
Soldații ruși au descris anterior faptul că au primit doar o pregătire superficială. Pe lângă faptul că instructorii militari sunt de o calitate extrem de variabilă, comandanții au, de asemenea, stimulente financiare personale pentru a scurta sau a abandona complet pregătirea.
Corupția endemică a făcut ca comandanții să fure adesea resursele destinate plății exercițiilor de antrenament sau să deturneze recruții în activități precum construirea de case sau lucrări de fabrică pentru ofițerii superiori și prietenii lor "biznismeni".
Când Shyaga s-a înrolat ca soldat sub contract în martie 2022, i s-a spus că va participa la "cursuri de pregătire accelerată pentru supraviețuire" cu o durată de 2 săptămâni, pentru "a mă învăța un pic, a mă învăța cum să trag din orice - de la un lansator de grenade, mitralieră, pușcă cu lunetă".
În schimb, spune el, "totul s-a dovedit a fi o minciună. Niciunul dintre noi (22 de persoane) nu a fost învățat nimic. Nici măcar nu ni s-a permis să ne încercăm armele". Când și-a primit echipamentul în aprilie, "nici măcar nu-mi puteam aminti cum să setez modul de tragere simplă sau în rafală" la pușca sa de asalt.
"Așa că, atunci când mi-am primit pușca de asalt în după-amiaza zilei de 6 aprilie, fiind sigur că pe 7 puteam deja să ajungem în Ucraina, l-am întrebat pe ofițerul de serviciu care ne elibera puștile de asalt - "unde este modul de foc simplu?". Aceasta este [toată] pregătirea pe care am avut-o".
Nu a fost singurul căruia îi lipsea pregătirea. Un alt bărbat a primit o mitralieră PKM, dar habar nu avea cum să o încarce. Shyaga a încercat fără succes să îl ajute.
"L-am întrebat pe tip - "a intrat glonțul în țeavă?". Eu, personal, nu știam cum să introduc centura mitralierei înăuntru".
"Știam doar cum să o scot din siguranță și să trag. Tipul a spus că habar nu avea și că în unitatea lui (din Valuyki) i-au spus că va fi șofer. L-am sunat pe starshina [sergentul nostru principal]. A încercat să pună cartușul în țeavă, dar nu a reușit. Mitraliera s-a blocat".
"Apoi a venit seniorul nostru praporschik [sublocotenent], care a luptat în Cecenia. I-a luat două minute să încarce mitraliera. El a reușit".
Aceasta este o anecdotă destul de revelatoare, deoarece evidențiază nu numai lipsa de pregătire, ci și lipsa unui corp de subofițeri în armata rusă.
După cum a declarat generalul maior Frank Mckenzie de la @CENTCOM, rușii nu au "nivelul de management intermediar; nivelul de subofițeri și subofițeri de stat major care formează cu adevărat coloana vertebrală a armatei noastre. Ei sunt cei care se asigură de fapt că lucrurile se fac".
Unitatea lui Shyaga a trebuit să se bazeze pe un soldat de carieră, probabil trecut de 40 de ani, care avea experiență de luptă anterioară. O astfel de persoană ar fi trebuit să se concentreze pe ajutor în organizarea operațiunilor, dar în schimb a trebuit să petreacă timp învățându-și oamenii elementele de bază chiar pe câmpul de luptă.
Lipsa de pregătire afectează, de asemenea, capacitatea soldaților de a face față cerințelor fizice ale luptei. Shyaga a fost martoră și la această problemă:
"Acel tip căruia i s-a dat o mitralieră, avea 38 de ani și nu prea era obișnuit cu activitatea fizică.
Era foarte epuizat de la marșuri și alergări cu o mitralieră, o pușcă de asalt și o vestă blindată, iar inima a început să îl doară".
Din nou, acest lucru se potrivește cu relatările anterioare privind problemele de sănătate răspândite la noii recruți.
De exemplu, colonelul general al Forțelor Aeriene Vladimir Mikhailov a declarat în 2007 că peste 30% din cei 11.000 de bărbați recrutați anual în Forțele Aeriene ruse erau "instabili mental", 10% sufereau de abuz de alcool și droguri, iar 15% erau bolnavi sau subnutriți.
Relatarea lui Shyaga sugerează că disperarea armatei ruse pentru forță de muncă este de așa natură încât controalele de sănătate de bază sunt neglijate. "Acei contractori voluntari care au venit după noi, mulți dintre ei (dacă nu toți) nu au trecut nici măcar examenul medical".
Probabil din cauza aceleiași nevoi disperate de forță de muncă, mulți dintre camarazii lui Shyaga au fost puși în roluri pentru care nu erau calificați și instruiți. Li s-a spus, în mod fals, că nu vor fi trimiși în prima linie:
"Am auzit personal, cum în biroul regional de selecție a contractelor, unul dintre instructori mințea cu nerușinare un om în toată firea că au nevoie de un șofer care să-l conducă pe comandantul diviziei, după ce aflase în prealabil dacă acesta avea nivelul permisului de conducere B sau C.
Făcea acest lucru pentru că nimeni nu voia să fie șofer, deoarece erau foarte des uciși. De asemenea, vorbind cu băieți din alte regiuni ale Rusiei, am aflat că multora li s-a spus la birourile de înrolare că nu vor servi pe front, ci vor fi trupe de eșalonul doi care vor păzi punctele de control, vor escorta convoaie, vor păzi orașele și satele din ținuturile deja ocupate de noi."
Shyaga spune că toată lumea a fost aruncată în infanterie, chiar și specialiștii care ar fi trebuit să fie în unități de recunoaștere sau de spate. Cu toții au fost "împinși să fie pușcași și mitraliori, dar și lansatori de grenade pe linia frontului în companiile motorizate".
Shyaga notează, de asemenea, probleme cu echipamentul unității sale, care "nu era cel mai bun - nu ni s-au dat saci de dormit sau pungi de muniție". Problemele de acest gen se datorează adesea corupției - soldații din depozitele rusești fură adesea echipamente pentru a le vinde prin Avito, echivalentul rusesc al eBay.
Furtul de provizii a fost un lucru pe care Shyaga l-a experimentat acasă, în Rusia, unde "fiecare om și câinele său" fura: "recruții care livrau [alimente] unității noastre din Ucraina au furat din ea trei lăzi de conserve de carne și le-au vândut în unitatea noastră cu 70 de ruble fiecare".
"De asemenea, am văzut personal cum în sediul regimentului, o femeie care lucra acolo mânca bomboane 'Roshen' dintr-o ladă mare. Din câte am înțeles, asta trebuia să ajungă direct pe front, dar nu a ajuns niciodată."
Furturile au fost și mai grave în Ucraina ocupată de ruși. "Oamenii care au văzut asta mi-au mai povestit cum în Izyum, cei care au stat mereu în spate au sărit ca niște șacali la lăzile cu ajutoare din unele regiuni rusești. Aceste ajutoare erau destinate și pentru linia întâi."
"Au scos și au eviscerat totul - au luat toată ciocolata, conservele, țigările bune, toate hainele bune - au lăsat afară tot ce era mai rău și de prisos, inclusiv cele mai proaste țigări."
În cele din urmă, dintr-un camion întreg au supraviețuit doar trei lăzi - una a fost trimisă la regimentul nostru 752, alta la Bogychary, iar pe ultima au băgat-o undeva... Cei care i-au văzut pe acești ticăloși din spate umblând prin obiecte au spus că era un lucru foarte dezgustător de văzut din afară..."
Așadar, chiar înainte ca Shyaga și camarazii săi să ajungă pe front, erau subechipate, în multe cazuri abia instruite și deja resemnate că au fost mințite de recrutori și jefuite de cei din lanțul de aprovizionare logistică.
În firul următor, voi analiza modul în care experiențele lui Shyaga pe câmpul de luptă l-au determinat pe el și pe mulți dintre colegii săi să renunțe.
Mulțumesc din nou lui @wartranslated pentru traducerea relatării lui Shyaga.

https://t.co/L59tqDbWoP
https://threadreaderapp.com/thread/1552921299693064194.html