Voiam sa scriu mai mult despre subiectul asta dar acum e 1 noaptea si nu prea mai am chef.
Sunt intr-un mic cerc vicios: imi ordonez mult mai bine gandurile noaptea (lumina e un factor agitator pentru mine), dar noaptea trebuie sa dorm! Cand nu aveam job, era usor sa stau pana la 3 si sa citesc (sau sa scriu), acum, cu job permanent, imi vine greu.
Lasa ca ies eu la pensie! Sper sa am si "vila" aia cu 2 camere intr-o zona linistita. :) (pentru anii de pensie, cand vor fi plecat copiii, nu-mi doresc mai mult decat o casa cu 2-3 camere, daca va fi de 3 camere, una va astepta tot timpul musafiri -> am sa pun odata poze cu casa lui nenea Relu si tanti Ana, sora bunicii... dar de fapt imi place casa sau oamenii care o locuiesc?).
Asa... unde eram? "The point of no return"... discutam zilele trecute cu Alina despre lume/viata si joburi.
Uneori sefii nu inteleg ca au de-a face cu oameni pasionati de jobul lor, oameni care vor sa faca multe, sa dovedeasca multe, oameni care vad serviciul ca pe ceva foarte serios si, spre deosebire de multi angajati romani, chiar doresc binele companiei.
A avea angajat un om care spune cu simt de raspundere cuvantul SERVICIU (spre deosebire de colegii lui care spun "scarbici"), e un lucru mare.
A fi sef si a avea sansa de a lucra cu un subaltern caruia chiar ii pasa de ceea ce face e... nu prea se intampla in Romania.
Mai precis, eu personal cunosc mai multi oameni care se duc cu sila la munca decat oameni care se duc cu placere la munca.
"The point of no return"... vine atunci cand sefii nu-si dau seama de astfel de oamneni si nu stiu sa-i inteleaga/aprecieze. Nu vorbim aici de bani, plocoane, plecaciuni, etc. Vorbim de un minim de respect al patronului ctre angajat, de respectarea contractului de munca, de tonul vocii cu care se vorbeste, etc.
Care e limita superioara (mental vorbind) a unui angajat de felul descris mai sus? Omul e pasionat de job nu de magariile sefilor. Ii place ce face, nu se omoara dupa colegii/sefii frustrati...
Ei, daca limita acestui om nu e foarte sus, se ajunge la "The point of no return", punctul in care angajatul incepe sa-si puna intrebarea daca mai merita stresul cu jobul lui.
Bineinteles, "adevarul e undeva la mijloc" in cazul unui conflict de munca, fiecare o are si poate sa o tina pe-a lui, dar citandu-l pe colegul meu Stefan Popescu, "un om stie cand a gresit (moral vorbind), nu trebuie sa i se spuna de la obraz."
Si atunci, nu e naspa sa stii ca ai reusit sa-l faci pe celalalt sa treaca acea limita? Ca daca erai mai putin magar ai fi putut pastra interesul 100% al angajatului/subalternului/colegului pentru job?
Si reciproca e valabila: in cazul unui angajat magar, cat mai pot suporta sefii?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu