Când sosiră noii oaspeţi, hangiul Cristache Mutu îşi purtă cu mare iuţeală pântecul cât un poloboc printre mesele multe. Avea o slăbiciune pentru Caravană, care se dovedea un mâncău fără pereche. De multă vreme nu-l mai preocupau afacerile băneşti chiar dacă hanul aducea venituri grase, ci mai degrabă se simţea atras către clienţii pricepuţi în aprecierea unor bucate gustoase.
— Cristache, băiatule, strigă Caravană, în fiecare an pântecul tău mai creşte cam cât un harbuz.
— Râde hârb de oală spartă! zâmbi şăgalnic hangiul. Nici cu domnia-ta nu mă plâng. Dacă n-ai umbla atât pe drumuri, cred că ai putea să mă ajungi. Dar nu-i asta pricină de supărare. Oamenii cu pântecul rotund sunt făcuţi anume să guste toate plăcerile lumii. Iar plăcerea cea dintâi e mâncarea şi băutura. Eu îmi cunosc musafirii după înfăţişare. Cei smochiniţi la faţă şi la trup sunt o adevărată pagubă pentru un hangiu cumsecade. Ăştia fug de sosuri, de carne grasă, ori de un purceluş la tavă, cum fuge dracu de tămâie. Bagă în ei numai uscături şi ciorbe lungi, apoase. Iar la băutură mai mare jalea. Se ameţesc din te miri ce. Borţoşii ciulesc urechile şi aud zgomote de străchini cale de o poştă. Nasul îi conduce fără chip de greşeală către locurile cu mâncare aleasă. Uscăţivii sunt grăbiţi la mâncare şi se gândesc aiurea. Borţoşii au un anumit dichis, ca la o slujbă. Nu se reped asupra bucatelor. Întâi le adulmecă. Apoi le gustă. Pe urmă, le cinstesc mestecându-le domol. Dacă te repezi ca un apucat, mâncarea se strânge în ea şi nu-şi mai sloboade aromele. Dar în faţa unui plescăit molcom se alintă şi te cuprinde cu tot ce are ea mai bun. O singură dată m-am păcălit cu un slăbănog. Când l-am văzut, mi-am zis că vine de la Muntele Sfânt, unde o fi trăit numai în posturi şi rugăciuni. O arătare lungă, cu coastele ca cercurile pe butoaiele nepăpurite. După ce l-am privit cu milă, i-am propus:
„Domnule, să vă dau ceva de post şi niscaiva uscături?”
Zice:
„Nu, jupâne dragă! Eu sunt obişnuit cu lucruri alese. Dacă ai un miel de vreo zece ocale, copt în spuză şi stropit cu vin, eşti omul meu.”
„Am, domnule, i-am spus mirat. Poate că n-ar strica şi o oală cu vin.”
„Nu, vin să nu-mi dai acum! Eu n-am timp să mă opresc din mâncat, iar setea mă apucă abia la urmă. După prânz intrăm în pivniţă. Fac cinste cu vin, dat te poftesc şi la miel. Mie îmi plac borţoşii chiar dacă nu ţin până la capăt lângă nişte bucate alese. Însă ca privelişte, merită să te uiţi la ei, fiindcă ei reprezintă belşugul.”
Zic:
„Domnule, ai vorba aleasă ca omul umblat prin lume. Nouă ne plac oamenii subţiri la gusturi şi la purtare, d-aia ne-am gândit să nu vă punem la casnele iadului într-o întrecere de băutură şi mâncare cu un borţos. Să vă dau mai degrabă ceva uşor pentru desfătarea trupului. Poate n-ar strica o bucată de slănină cât o jumătate de cărămidă, uşor gălbuie de la fumul rece din timpul iernii, cu nişte pâine proaspătă de casă, a cărei coajă coaptă pe vatră e plesnită şi aspră cum e coaja gorunului bătrân. Lângă asta ar merge o ceapă cât un genunche de cal. O ceapă roşie şi iute, spartă în pumni şi umplută cu sare... ”
Zice:
„Nu!”
„Atunci, un răţoi pe varză călită. Un răţoi rumenit cum se cade, care şade cu picioarele în sus pe o movilă de varză călită, aşa, de al naibii ce e. Astea sunt bucate uşoare şi nu fac rău într-un stomac prăpădit ca al domniei-tale.”
„Ah, ah! zice el. Mă bucur când întâlnesc un hangiu de treabă. Păcat că eşti borţos. Zău, n-ai merita asemenea osândă! Să am eu bine câţi borţoşi am băgat sub masă la băutură şi mâncare!”
„Bine!” îi răspund fără asprime. Apoi m-am aşezat alături de slăbănog, hotărât să-i dau o lecţie fără să ştiu pe ce mâini am căzut. După vreo cinci ocale de carne fragedă, grăsuţă, împărţită frăţeşte, am simţit o moleşeală dulce. Când apare moleşeala, mă opresc totdeauna din mâncat. Acum nu era chip. Slăbănogul îi trăgea înainte la fel de pofticios. Până şi oasele trosneau între dinţii lui mari. După alte două ocale mi s-a părut că am vedenii. Am continuat să înghit alături de el, căsnindu-mă în apărarea sfintelor drepturi de mâncăi ale borţoşilor până am căzut prostit. La fiecare îmbucătură simţeam o sfârşeală în toate mădularele, iar trosnetul fălcilor lui se arăta depărtat ca o părere. M-am trezit în pivniţă printre butoaie. La primul butoi am băut câte o oală de vin şi ne-am închinat împreună. La al doilea butoi ne-am sărutat creştineşte. La al treilea am plâns. La al patrulea am cântat popeşte. La al cincilea mi-a perit vederea. La al şaselea am rămas fără grai. La al şaptelea mi-am căutat un loc unde să mor creştineşte. Aveam acolo un vin de Drăgăşani curat ca lacrima de prunc. Apoi m-am trezit la soare, pe iarba din curte. Însă nu în ziua aceea, ci într-a doua. După trei săptămâni l-am alungat. Parcă mai slăbise cât a stat la mine. Şi mirosea în urma lui a pagubă şi a uscăciune. Asta e, domnule Caravană. Totuşi, oamenii din soiul acesta sunt rari pe lume. Am auzit că vrei să te însori. Cred că n-ar strica ceva chibzuială. Femeia slăbănoagă e bună la dragoste. În bucătărie nu face cât o ceapă degerată. Acolo, numai grăsanele au căutare. Cum vezi una căreia îi atârnă şuncile şi are fundul cât un butoi, să ştii că e cea mai potrivită pentru o căsnicie lungă. Dragostea ţine de obicei puţin. Dar de mâncare bună ai nevoie toată viaţa. Să te fereşti de femeia care ajunează împotriva îngrăşatului, fiindcă trebuie să posteşti împreună cu ea! Să te fereşti de femeia care vorbeşte puţin! Asemenea soi de femeie adună în guşă toată otrava gândului şi e mai acră decât măcrişul. Acolo unde ciripitul ei se aude toată ziua, se umple casa de lumină. Să mă ia naiba! Te-am oprit în uşă cu vorbele mele: Pofteşte sus! Domnii Cae Indru, Ducu cel Iute, Chirilă Zece Cuţite şi părintele Grasa abia aşteptă un ospăţ cu voi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu