luni, 6 septembrie 2010

Fragment din romanul "Cavalerii" de Ioan Dan

NU PREA ARE CRATIME pasajul (cred ca buba a fost la OCR), incearca sa-l citesti fara...


În timp ce sfinţiilelor pândeau trecerea lui Sigismund Báthory, Costache Caravană se ţinea pe pârtia de urme. Zambilica, ofensat de tăcerea călăreţului, călca fără tragere de inimă. Ghicindui supărarea, Costache începu să sporovăiască uşor la urechile slutului armăsar, iar Zambilica se învioră dintro dată. Din vreme în vreme, singuratecul călător aluneca de pe cal şi lăsa unele semne tainice pentru prieteni. Când poposi la Măgura Vulpii, tolănit în iarba grasă de atâta sănătate, auzi zgomot slab în spatele său. Apucă pistolul cu un gest fulgerător şi se rostogoli întro parte, dar dintre copaci îşi făcu apariţia Cae Indru.
— Era chiar timpul să mă ajungi, zise Caravană cotrobăind prin buzunarele fără fund ale hainei. Mi se urâse de atâta singurătate.
Indru îl privi amuzat. Rotofeiul său prieten scoase din adâncurile hainei o bucată de brânză şi muşcă lacom.
— Vrei? întrebă Caravană arătândui brânza a cărei culoare albă părea destul de îndoielnică.
— Nu, mulţumesc! zâmbi Cae.
— Păcat! răspunse grăsunul. Brânza adevărată şi bună o dibăceşti întâi după culoare. Când bate uşor în verde înseamnă că şia lepădat umezeala din ea. E drept că miroase niţel, însă fără asemenea calităţi poate să nu fie brânză, ci o lipie oarecare. Cunosc oameni care şi-au vindecat bojocii mirosind brânză veche. Am un prieten în Câmpia Zărandului. Brânză ca ăsta n-am pomenit să mai facă cineva. El îmi zicea că brânza cu cât miroase mai a dracului, cu atât devine mai gustoasă. Prietenul meu şi-a ridicat o căsuţă la margine de codru. Într-o toamnă, având unele treburi prin acele părţi, miam zis că nar strica să gust nişte brânză bună. Dar mă aflam în plină pădure şi se lăsase o ceaţă aşa din senin. Era o ceaţă deasă printre copaci de puteai săţi bagi degetele în ochi. Mam rătăcit. Chiar un vulpoi ca mine pe asemenea ceaţă se dovedeşte neputincios. M-am gândit că o să tremur toată noaptea. Însă, pe neaşteptate, simt un curent de aer proaspăt. Crengile de sus ale pădurii încep să geamă. Bătea vântul. Şi cum şedeam aşa cam trist, rezemat de şaua Zambilicăi, bag de seamă că în curentul de aer se simţea un miros greu. Încalec pe Zambilica, ne luăm pe direcţia curentului şi după trei ceasuri de galop ajungem la casa gospodarului. Un ageamiu ar fi tremurat toată noaptea în pădure, gândinduse că mirosul vine de la un stârv, sau de la un dihor.
Altădată m-am dus acolo cu un prieten căruia am avut neprevederea săi laud brânză din Câmpia Zărandului. Era un ins cam subţire, aplecat spre fineţuri şi lucruri de preţ. Când ne apropiem la vreo două ceasuri călare de căşărie, numai ce îl văd pe om că începe să se clatine.
Zic: "Ţie rău?"
Zice: "Simt în aer un miros ca de la o haită de dihori."
După un ceas, văd cum se ridică părul pe calul prietenului meu. Zambilica e rezistent la mirosul de brânză, dar calul acestuia se bălăbănea când întro parte, când în alta, ca beţivii. Însoţitorul meu era un om brav. A rezistat voiniceşte până când am ajuns la vreo cinci sute de paşi în faţa căşăriei. Acolo căzură ca trăsniţi şi om şi animal. Am descălecat degrabă. Amândoi se arătau fără vlagă. L-am strigat pe brânzar. Acesta sa uitat lung la ei şi mia zis:
"Mirosul de dihor omoară destul de rar un bărbat voinic. Dar cel de brânză veche are putere chiar şi asupra dobitoacelor. Scoate-i de aici înainte de ai apuca damblaua!"
Apoi ne-am depărtat de căşărie. După o goană de un ceas, prietenul şi-a recăpătat vederea. Peste alt ceas a mişcat o mână, iar la o jumătate de zi ia revenit graiul.

Odată sau abătut nişte lotri prin Câmpia Zărandului cu gândul să prade căşăria. Pe cel mai slab dintre ei la doborât mirosul cam la o poştă. Conducătorul lor, un zdrahon mare cât o uşă, a ajuns până în faţa căşăriei unde a mai avut puterea să strige:
"Dau o baniţă cu galbeni celui care mă cară până după dealul de colo." Apoi, a căzut lat.

Acum opt ani găsesc în pădure o gloabă de catâr pe care atârna pielea ea poalele cămăşii ieşite din pantaloni. De slab şi de pricăjit ce era, călca parcă în străchini. Miam zis săl duc până la căşărie, iar dacă moare, săi tăbăcesc pielea. Când ajungem cam în bătaia mirosului, o dată îl văd pe schilod că se îndreaptă de spinare şi porneşte la drum cu toată nădejdea. Pe măsură ce ne apropiam, nărodul de catâr călca mai apăsat şi mai sprinten. Iar când mai aveam doar un sfert de ceas până acolo, se pune slăbănogul pe o goană că abia mă ţineam după el cu Zambiliea. Ajungem în căşărie şi mă uit mirat la arătare. Se învârtea de colo până colo, fudul ca un rege al catârilor. Trăgea aer în piept până se umfla ca un cimpoi şi-l slobozea parcă a părere de rău. După două săptămni se rotunjise binişor. Ara vrut să-l iau cu mine, dar n-a fost chip. Se lăsa pe picioarele din spate şişi bălăbănea căpăţâna a nesupunere. Nam mai fost de mult pe la căşărie. Am mai îmbătrânit niţel şi nu mai rabd atât de bine mirosul. Ultima dată am plecat cu dureri de cap. Chiar şi Zambilica începe să tremure când simte mirosul căşăriei.
— Mai taie lumea piroane, dar nu ca tine, râse Ducu cel Iute făcânduşi apariţia de după copaci.
— Să crezi tu că sunt piroane! bombăni Caravană. Am să te duc o dată în Câmpia Zărandului.
Ducu făcu o ocheadă spre Indru, observând brânza din mâinile grăsunului.


IOAN DAN

Un comentariu:

koshbo spunea...

Seria asta de carti a lui Ioan Dan e beton (mai sunt 2) - le-am citit de o gramada de ori, pacat ca nu se vorbeste de el si in scoli.