Mere sau caise?

Fragment din "Dutu si Lucu si alte intamplari vesele", de Eduard Jurist

– Dă-mi, te rog, lopata! îmi ceru el.
– Poftim! i-am întins-o. Dar grebla unde-i?
– Poate calci pe ea şi o să avem un prim erou de la sădirea pomilor.. .
Ştiam la ce se referă Lucu. Citisem şi eu povestea de demult cu ju­nele venit de la Paris, care nu mai ştia cum se spune pe româneşte la „greblă“, până când a călcat din greşeală pe dinţii ei, şi grebla l-a pocnit cu coada în cap. „Afurisită greblă!“ a exclamat el, aducându-şi aminte imediat cuvântul „uitat“.
– Ce zici de puietul meu? l-am întrebat pe Lucu.
– Un puiet ca toţi puieţii. Dar nu ca al meu...
– Dar al tău ce are?
– Al meu e cais, spuse Lucu cu mândrie.
– Şi al meu e măr, am spus la fel de mândru.
– Caisul face florile cele mai frumoase...
– Nu te pricepi, mărul face flori mai frumoase. Noi avem acasă un tablou cu flori de măr pictate ...
– Ei, pictate! Ce parfum au alea pictate? Să vezi florile de cais ce parfum au! Şi unde mai pui că dintre pomi caisul înfloreşte primul primăvara! . . .
– Nu e adevărat, l-am contrazis eu. Mai întâi înfloreşte liliacul.
– Ei bravo! Lucrezi în livadă şi habar n-ai că liliacul nu e pom fructifer.
– N-am spus că este. Şi-apoi, mărul a inspirat şi pe poeţi! . . .
– Tu nu înţelegi ce este o metaforă. I-a inspirat pe poeţi „mărul de lângă drum“, nu cel din livadă. Şi dacă vrei să ştii, s-au scris cântece despre floarea de cais . . .
Ne contraziceam, în timp ce săpam, aşezam puieţii, azvârleam pămân- tul înapoi în groapă şi netezeam locul cu grebla.
– Oricum, merele sunt mai mari decât caisele, am schimbat eu tac­tica, trecând pe partea practică.
– Ce-are-a face! Un kilogram de mere cântăreşte exact cât un kilo­gram de caise.
– Vezi că nu e aşa? Kilogramul de caise e mai mic, pentru că are şi sâmburi.
– Şi ce, merele nu au coajă?
– Eu le mănânc cu coajă cu tot. Le speli bine şi le mănânci cu totul, că vitaminele în coajă se găsesc.
– În cazul acesta, sparg şi eu sâmburi de cais şi-i mănânc. Sunt mort după sâmburii ele cais!
– Da, dar din mere se face şi compot!
– Şi ce, din caise nu se face?
– Am însă un argument cu care te fac praf! am mai spus.
– Ce argument? se uită Lucu la mine.
– Merele se pot mânca şi iarna, pe când caisele nu! Acu‘ ce mai zici?
– Zic că argumentul tău nu face două parale.
– Şi de ce, mă rog?
– Pentru simplul motiv că eu iarna mănânc gutui! Şi Lucu se apucă să râdă cu gura până la urechi.


LATER EDIT: (la cererea lui "Anonim" :-) )

Şi Lucu se apucă să râdă cu gura până la urechi. Poate de aceea a şi atras atenţia tovarăşei profesoare de biologie care s-a apropiat de noi.
– Ce eşti aşa vesel, Georgescule? Uite, n-ai aşezat bine puietul. E cam strâmb, şi pe urmă puieţii de măr trebuie îngropaţi mai adânc .. .
Lucu rămase cu gura căscată, în timp cc eu eram gata să pufnesc în râs.
– Iar tu, Duţuleanu, n-ai bătătorit destul de bine pământul. La prima ploaie, caisul tău o să sară din groapă . . . Hai, lucraţi şi fiţi mai atenţi . ..
Profesoara s-a îndepărtat, în timp ce noi doi făceam eforturi supra­omeneşti să rămânem serioşi şi preocupaţi. După un minut, Lucu spuse plin de importanţă:
– Ei, ce părere ai, Duţuleanu, de mărul meu? Nu-i aşa că e grozav?
– Dar tu, Georgescule, ce zici de caisul meu?
– Un cais ca toţi caişii.
– Ar fi cazul să-ţi reamintesc, poate ai uitat, că el înfloreşte pri­mul. Să nu te repezi să-mi spui că primul înfloreşte liliacul, că dacă o luăm aşa ajungem la ghiocei şi toporaşi, care nu sunt pomi fructiferi...
Abia ne ţineam să nu râdem şi continuam:
– Da, dar mărul se poate mânca şi iarna.
– Eu iarna mănânc...
– ... pariez că gutui!
– Ai pierdut! Mănânc nuci!
Am terminat de sădit puieţii şi am rămas rezemaţi în lopeţi, pri- vindu-ne cu admiraţie opera, fiecare fiind încredinţat că „tot al meu e mai grozav“. Apoi, brusc, Lucu a aruncat lopata şi a rupt-o la fugă.
– Prinde-mă! mi-a strigat.
Am pornit după el. Nici n-avea importanţă dacă îl voi ajunge sau nu. Cine nu ştie cât e de plăcut să alergi primăvara fără nici un motiv. Uite aşa!