Baiatul cauta cu privirea balonul de sticla în care stia ca se afla licoarea aceea de culoare albastra - "elixirul optimismului".
Cînd dadu cu ochii de el, mai sa nu-l recunoasca. Parea o alta licoare - tulbure, vîscoasa, nu mai era efervescenta ca odinioara. Se linistise într-atît, ca aducea cu o apa statatoare, fara viata.
Maestrul Hipo ghici motivul nedumeririi lui Alunel, dar ramase tacut, cu un zîmbet trist în coltul gurii.
- Spune-mi, maestre Hipo, ai izbutit în cele din urma sa afli formula definitiva a "elixirului"?
- Da si nu, Alunele. Vezi tu, exista anumite lucruri pe care mai lesne le poti face decît le poti explica. Si-apoi, mi-e teama ca la vîrsta ta nu m-ai întelege.
"Asadar si maestrul Hipo ma socoteste un... tînc", îsi zise cu amârciciune baiatul. Se cazni sa nu-si arate mîhnirea.
- Totusi, ma voi stradui sa înteleg.
- Bine, fie! Am sa-ncerc sa-ti explic. Afla ca niciodata nu voi gasi formula ultima, definitiva, a acestui „elixir". De fapt, nici nu exista o astfel de formula. Si asta, pentru ca însasi viata nu sta pe loc, nu cunoaste un tipar fix, definitiv. Viata este într-o continua miscare si urmeaza linia ascendenta a progresului. Fiecare, la timpul lui, îmbogateste dupa puterile sale zestrea trecutului. Cînd un om a ispravit ce avea de spus sau de facut, în jurul lui totul devine încremenit, vechi, fâra viata. Vezi tu, eu unul nu mai am nimic de spus, toata experienta mea de-o viata am turnat-o în acest "elixir al optimismului". Intr-o vreme - si asta nu demult, în fiecare zi mai adaugam ceva acestei licori albastrii, ceva din mintea si inima mea. Pe-atunci, stii bine, era într-o continua fierbere, parea ea însasi chinuita de febra cautarii. Acum, cînd am ispravit ce aveam de spus, vezi bine, s-a linistit. Pare adormita, dar cînd va sosi vremea, sînt sigur, se va gasi un altul care s-o trezeasca...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu